Lună: aprilie 2025

Un surâs în primăvară

Talinn, 2024

Povestea povestită nu e povestea adevărată, însă eu am preferat varianta imaginară, străveche, pentru această întâlnire neașteptată cu un personaj drag din mitologia slavă, Rusalka.

Versiunea reală a subiectului acestui monument se referă la un tragic naufragiu din 1893, așa cum s-au întâmplat multe în acest mare oraș portuar, iar Memorialul a fost ridicat în amintirea celor pieriți.

Prima statuie din Estonia realizată de un sculptor local, inaugurată în 1902, a devenit simbolul celei mai populare plaje din Talinn, în ciuda indiciilor că apa nu e curată din cauza apropierii vapoarelor.

Promenada nouă, de câțiva kilometri, care leagă cele două parcuri muzeale ale capitalei, se bucură la sfârșit de mai de mireasma florilor de liliac plantat din belșug în părculețul care o înconjoară pe zâna apelor transformată într-un fel de spirit protector, în calitatea ei de ondină, nimfă, duh al apelor, câmpiilor și pădurilor, atât de potrivită cu natura Estoniei.

În jurul meu, prezența linistită a unor doamne elegante, cu pălăriuțe de soare, se asortează cu povestea din care au izvorât opera lui Dvorak din 1901, piesa de teatru din 1837 de Aleksandr Pușkin, scurt-metrajul din Rusia Imperială realizat de Vasili Goncharov în 1910.

Legenda spune că fiica unui morar, Natașa, trăită toata viața pe malul Niprului, se îndrăgostește de un cneaz care venea adeseori să se scalde în apropiere, nesocotind povețele tatălui ei care nu vede cu ochi buni mica lor aventură.

Fata nu-l ascultă și inevitabilul se produce, cneazul o anunță că trebuie să se despartă la dorința părinților lui care-l sortiseră unui mariaj aranjat. Îi lasă Natașei o diademă, un colan de nestemate, iar morarului o pungă cu galbeni.

Cneazul nu se lasă înduplecat nici măcar când fata îi mărturisește că este însărcinată, dar îi promite că va reveni să vadă copilul. Deznădăjduită, Natașa se aruncă în Nipru.

La nunta cneazului, vocea ei răzbate, fantasmatic, din străfundurile apei și va tulbura fericirea mirelui și antrenul alaiului. După doisprezece ani, cneazul revine pe malul fluviului, singur, disperat că nu are urmași, și dă peste bătrânul morar în zdrențe care-și pierduse mințile, îngrijit, după micile-i puteri, de nepoțica lui.

Prin ea, Rusalcele au purces a transmite pe pământ o vrajă de nedezlegat din împărăția apelor, iar prințul va rămâne pentru totdeauna tânjind după o iubire imposibilă.

Ascult adeseori opera lui Dvorak care se petrece nu chiar aici, la Talinn, dar pe undeva pe-aproape, în lumea noastră slavă, și are ca punct de plecare povestea lui Hans Christian Andersen, Mica sirenă.

Și ea se îndrăgostește, zâna apei, și aspiră să fie ca prințul, să devină altceva, atunci când își dă seama de marginile condiției sale. Dorință de neîmplinit, tragică, filosofică și atemporală.

Muzică de drum:

Heaven is a Place on Earth

Armenia, 2024

La armeni, sentimentul religios iese din tiparul rutinei sau al obligației, credincioșii îl trăiesc cu o seriozitate binevoitoare, tolerantă, ospitalieră și înțelegătoare, lipsită de gravitatea pe care mă așteptam să o deslușesc la un popor care a trecut prin atât de multe.

Am încercat să mă strecor în sufletul lor și mi-a plăcut ceea ce am întrezărit într-un răstimp atât de scurt, de numai cinci zile, hoinărind pe coclauri între sihăstrii și pe bulevardele elegante ale capitalei. Cât de interesanți sau diferiți sunt oamenii din prima țară unde Creștinismul a fost adoptat ca religie de stat, în anul 314 ?

Armenii subliniază acest eveniment și îl consideră, cu smerenie, drept cel mai important din istoria lor. În fiecare dintre monumentele vizitate, am aflat lucruri importante despre ei și despre mine.

1.Khor Virap

Muntele Ararat, în fața căruia armenii se închină, străjuiește mănăstirea de la o distanță de numai treizeci și trei de kilometri. Doar porumbeii, simbol al libertății îngrădite,

au rămas principalii ocupanți ai locului unde, între secolele 3 și 4, regele Trdat 3 l-a ținut închis pe Sf. Grigorie Luminătorul vreme de doisprezece ani într-o groapă cu șerpi. După ce a fost eliberat, Sf.Grigorie a devenit primul episcop al Armeniei, iar temnița sa primește azi pelerinii care vin să se reculeagă.

2.Noravank

La doar câțiva kilometri de granița cu Nakhichevan, enclava azeră lipită de Turcia și Iran, pe serpentine săpate de-a lungul unui defileu spectaculos, ajung într-unul dintre cele mai îndrăgite locuri de pelerinaj din Armenia.

Aici, localnicii obișnuiesc să participe în familie la slujba duminicală. Complexul e compus din mai multe biserici și capele răsfirate pe toată poienița versantului, iar cea mai veche parte datează din secolele 9-10.

În acest spațiu inițiatic, am perceput religia ca pe o trăire permisivă și dezinvoltă și am început să-i cunosc pe armeni.

3.Sanahin,

primul sit armean introdus în patrimoniul mondial UNESCO, se înfățișează privirii cel mai frumos pe ploaie.

De îndată ce razele au străpuns norii, culoarea învechită de timp nu s-a mai potrivit cu exuberanța solară. Goliciunea copacilor, frunzișul rar, coloritul nuanțat al toamnei îngăduie arhitecturii să-și celebreze plenitudinea-i misterioasă.

4.Haghpat

a intrat în UNESCO odată cu Sanahin, dar se deosebesc ca situare și amenajare. Mai multe lăcașuri construite începând cu anul 900 sunt raspândite pe o largă suprafață.

De la bogate basoreliefuri și sculpturi, în galerii, între săli ample, avem timp să alternăm sentimentul cucernic în fața istoriei

cu admirația panoramei cuprinzătoare a mediului rural armenesc. În spațiul generos, deși aglomerat, călătorul se poate bucura de intimitatea aprofundării oricarui detaliu.

5.Sfintele Mucenițe Ripsimia și Gaiani

Ploaia călduță de octombrie înveșmântează parcul pustiu cu o delicată strălucire. Complexul, compus din două biserici apropiate, ilustrează perfect complicitatea întru credință al celor două inițiatoare consemnate de istorie.

Sf.Ripsimia, o călugăriță de la Roma, s-a refugiat în Armenia ca să scape de prigoana creștinilor, iar biserica actuală a fost ridicată pe mausoleul sfintei din 375.

Alături, biserica Sfintei Gaiani, stareța mănăstirii care a adăpostit călugărițele persecutate din cauza credinței lor,

a fost construită în 630 chiar pe locul unde a fost martirizată.

6.Ejmiadzin

Conform istoriei armenior elaborată în 460, Sf.Grigorie Luminătorul a avut o viziune în care cerurile s-au deschis și pe pământ s-a prelins o rază firavă. Pe această rază de lumină s-au scoborât cete de îngeri, avându-L în fruntea lor pe Mântuitor.

Cu un ciocan de aur, acesta a lovit pământul de trei ori. De acolo a izvorât instantaneu o coloană de foc ridicându-se în formă de cruce, cu aur la bază și norișori la capete.

Aceste flăcări au devenit biserica pe care o vedem azi, acoperită de o cupolă de nori, întemeiată de Sf.Grigorie pe locul marcat de Iisus.

7.Zvartnots

Ruinele catedralei Îngerii din cer, închinată inițial Sfântului Grigorie Luminătorul, și-au pierdut, cu timpul, conotația religioasă.

Doar interesul arheologic atrage turiști în grupuri numeroase.

Să ne adăpostim de ei în muzeu, unde reconstituim istoria densă dintr-o sumedenie de crâmpeie. În afară de colonada circulară, rămășițele unui palat regal mărginesc gospodăriile sătenilor.

8.Geghard

Cu fiecare zi care trecea, îmi părea tot mai rău că urma să părăsesc Armenia și, pe traseul dintre o biserică și alta, era inevitabil să nu mă gândesc la filmul Calendar de Atom Egoyan. L-am văzut înaintea călătoriei și mi s-a părut o fantezie publicitară, l-am revăzut la întoarcere și mi s-a confirmat ca o opțiune irevocabilă.

La Geghard și în împrejurimi, mi-a fost cel mai greu să accept ideea că mai aveam doar o zi și jumătate până la trenul de Georgia.

Le promiteam tuturor și, în primul rând, mie însămi, că voi reveni.

Numele trandafirului

Estremoz, 2022

Mă așteptasem să găsesc o minunăție și să aflu ceva nou pe acea colină înconjurată de livezi.

Pătrunzând în istorie, am descoperit acel farmec de dincolo de timp amplificat de povestea purtătoare de faimă a unui orășel provincial pierdut printre viță-de-vie și măslini.

Apărată de meterezele lui Vauban,

dominată de donjonul unui castel medieval,

ghicesc că, în trecut, cetatea a declanșat multe planuri de asediu mai mult ori mai puțin izbutite.

Descindem în piața mare, modernă, admirabil urbanizată și, după cum e firesc, după o poartă din secolul 14 se deschide cartierul medieval, cu edificii gotice și manueline, adaptare a barocului portughez.

Pe larga esplanadă, observ foste mănăstiri, biserici baroce elegante.

Să intram în mănăstirea maltezilor din secolul 16, pentru că nu am mai vizitat până acum nici una aparținind acestui ordin,

azi centru științific, sub egida universității.

Liniștea netulburată din claustrul cu fresce, fântânița înconjurată de plante oceanice, aerul primăvăratic îi acordă călătorului momentul de grație după care tânjea.

Spre vârful dealului, o procesiune de turiști spanioli se îndreaptă spre punctul culminant al legendei.

Observ cu luare-aminte monumentul emblematic, Turnul Menagem, cu balcoane și console în partea superioară, donjon din secolul 13 aparținând palatului transformat în hotel de lux,

faimoasa Pousada Rainha Isabel, un complex amplu, parțial vizitabil. De aici, zărim până departe regiunea Alentejo.

Urcăm la etajul doi al castelului, la Capela Reinha Isabel, cu pereții acoperiți de faianță pictată reprezentând scene din viața reginei sfinte Isabel de Aragon, cunoscută în istorie și ca Elisabeta de Portugalia, nepoata Elisabetei de Ungaria.

Soțul, regele Denis i-a reproșat întotdeauna că își consacră prea mult timp operelor caritabile, face prea multe donații bisericii, se roagă îndelung prin mănăstiri, ajută necăjiții care, la anii 1290, nu erau deloc puțini.

Pe rege îl deranja peste poate devotamentul ei față de biserică și credința ei nețărmurită, pentru că, rătăcit printre adultere, ducea o viață de păcat.

Ce mai, a somat-o pe regină să pună capăt acestor excese și atunci s-a petrecut un fapt consemnat drept scena miracolului cu trandafiri.

Într-o dimineață, surprinsă de soțul ei că ducea pâine săracilor, ca de obicei, regele a luat-o la rost pe motiv că îi nesocotește cerințele. Isabel îi răspunde că tocmai și-a cules trandafiri din grădina palatului.

Trandafiri în ianuarie?, se miră regele. Da, au înflorit timpuriu, răspunde regina desfăcând poalele rochiei de unde s-a rostogolit o grămăjoară de trandafiri.

Dumnezeu n-a lăsat-o să mintă, a absolvit-o pe loc printr-un miracol. Rușinat că se îndoise de cuvântul ei și conștient de faptul inexplicabil ce se petrecuse, regele și-a cerut iertare și a lăsat-o să-și îndeplinească menirea pe mai departe.

Vestea miracolului s-a răspândit în toată Portugalia, poporul a proclamat-o sfântă și, patru secole mai târziu, papalitatea i-a încredințat Elisabetei portofoliul păcii în lume.

Aș îndrăzni să sper că încrederea pe care ne-o punem în ea va fi cu temei.

Drumul taberei

Șaki, 2023

Venind din Rusia, unde călătorise mai bine de un an, Dumas face popas lângă Șaki, prima așezare din Azerbaidjan pe drumul din Daghestan spre Baku, la vreo cincisprezece kilometri de granița de nord-est, la poalele Caucazului.

Astăzi, punctul de trecere a frontierei cu Rusia nu se mai află în creierul munților, ci pe malul mării. Însoțitorii lui erau un translator, un pictor, cazacii din mica escortă obligatorie din cauza lesghenilor care, sub conducerea șeicului Șamil, făceau adeseori incursiuni intempestive în regiunea din sudul Caucazului.

Și-au ridicat corturile într-o mică tabără alături de o caravană comercială de vreo cincizeci de cămile și au cinat în clinchetul delicat al clopoțeilor ce le împodobeau încărcătura în peregrimare pe drumul mătăsii.

Dumas, o fire pragmatică, nu prea sensibil la încărcătura romantică a unui moment, dar, chiar și-așa mi-ar fi plăcut să voiajez cu el, se lasă cuprins de vrajă.

Unul dintre tătării din caravană îi oferă pâine și sare pentru că numai atâta aveau, iar Dumas, un gurmand de notorietate, se consideră răsfățatul zeilor.

În goana mare, facând poze, înfulec din mers un coltuc de pâine subtilizat de la micul-dejun. Ca întotdeauna când călătoresc, sar peste masa de prânz în favoarea hoinărelii, după turul ghidat convențional efectuat în centrul istoric cu obiectivele sale de notorietate UNESCO, în scurta excursie la Șaki.

Căderea serii în stepele mărginite de Caspica și de Caucaz, m-am convins că este neasemuită. Poarta Asiei ! exclamă, exuberant și emoționat, celebrul scriitor. Iată-ne, alături de el, în tranziția poetică spre o diferită parte a lumii, spre capătul ei.

Aici, la granița dintre Daghestan și Azerbaidjan, Dumas se abandonează pentru prima dată, unei nețărmurite admirații care-l răsplătește pentru toate neajunsurile voiajului.

În adolescență devorasem toate cărțile lui Dumas, dar pe aceasta am descoperit-o recent, prin Eric Hoesli, și nu m-a surprins să descopăr fascinația comună pentru spațiul rusesc și caucazian. Sau poate cărțile lui m-au influențat și mi-au configurat aspirațiile ?

La origini, Șaki ocupa poziția satului Kiș, reședința unei provincii împărțită în unsprezece sectoare administrative, prima din regiune care a fost creștinată de către armeni în secolul 1.

Influența armenească s-a manifestat puternic în dezvoltarea ulterioară a regiunii, șubrezind dominația arabă care se impusese în secolul 7.

Dinastia armeană a domnit aici timp îndelungat, unsprezece secole, până când regiunea a fost preluată de georgieni.

Aceștia au rezistat abia două secole înainte de a fi dați la o parte de către persani.

Treptat, întinderea sub-caucaziană a devenit miza luptei dintre safavizi și otomani.

Ca urmare a unei inundații, așezarea a fost reconstruită în 1716 pe suprafața actuală de hanul Hagi Salabi, autoproclamat descendent musulmano-armean, combinație irezistibilă care l-a propulasat în poziția de conducător, prin proclamarea cetății, în 1740, drept hanat independent cu propria capitală.

Regiunea divizată în opt teritorii va rămâne condusă de hani până când va fi anexată de Rusia în 1805.

De atunci, Șaki a continuat să prospere grație industriei mătăsii, rămășiță a răscrucii comerciale pe drumurile spre Baku, Derbend, Tbilisi. Tot rușii au dezvoltat centre de tratament datorită calității apelor minerale, iar Șaki devenise destinația protipendadei care venea la băi.

Dincolo de meterze, cladiri istorice, prăvălii de mătăsuri, patiserii.

Președintele țării se spune că a vizitat de două ori o astfel de instituție și nici eu n-am șovăit deloc să-mi fac plinul.

Pe vremea lui Dumas, în anii 1858, era o adevărată aventură să rătăcești pe acele plaiuri, din cauza jafurilor, răpirilor și atacurilor.

Acum, urbea s-a dedicat plenar comerțului care sufocă sentimentul istoric și am preferat să văd și partea mai puțin turistică.

Aceasta, în pustietatea, singurătatea, desăvârșita curățenie, aproape puritate, m-a vrăjit mai mult.

Am privit chipuri de localnici, complet diferite de turiștii, pretutindeni la fel, care se înghesuiau în magazine. Identitatea orașului e provocatoare, marcată de influențe greu de descifrat, de un farmec tulburător, indicii ale contopirii între Europa și Asia.

Centru de cultură islamică, se spune în ghiduri, dar n-am văzut decât două biserici, moscheea doar am întrezărit-o, cred că era în renovare.

Femeile pe stradă, îmbrăcate după regulile laicității, urmau o modă inspirată de influențe, specifică orașelor de frontieră care-ți permit să faci cumpăraturi de ambele părți ale hotarului.

M-au absorbit clădirile cu banalitatea lor, cu lipsa de însemnătate, secvențele provinciale m-au trimis cu gândul în cinematografia din perioada sovietică, nu fără o voluptate la care tânjisem în secret, repetând un vers dintr-un poem rumi, love is the bridge between you and everything. Tot ceea ce iubeam găsisem aici.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Voyage au Caucase

Calea regală

Cosenza, Paola, 2018, Tours, 2017

La treizeci și trei de kilometri de Cosenza unde am înnoptat, patronul Calabriei, prăznuit pe 2 aprilie, își întâmpină pelerinii în ținutul său natal.

San Francesco din Paola era fiul unor oameni cu stare și credicioși, dăruit la o vârstă înaintată, după rugăciuni adresate Sfântului Francisc din Assisi. În copilărie, se îmbolnăvise grav și tot acesta l-a tămăduit, în urma rugăciunilor părinților care au făcut legământ ca, după vindecare, să-l trimită pe copil într-o mănăstire franciscană.

La doar treisprezece ani, își îndeplinește năzuința de a lua calea protectorului său ca să poată, la rându-i, vindeca semeni. În adolescență, săvârșește un pelerinaj la Assisi și, pe drum, îi compară pe călugării jerpeliți cu episcopul local, atrăgându-i acestuia atenția, fără prea multă diplomație, ca Iisus nu avea așa haine de soi ca el.

După ce se întoarce de la studii, iată-l retras într-o peșteră de pe proprietatea părinților săi unde, într-o bună zi, adăpostește o căprioară hăituită de vânători. O îmblânzește. Când urmăritorii ajung la fața locului, se convertesc numaidecât și-i devin primii frați întru credință ai ordinului.

Treptat, alți credincioși li se alătură, atrași de renumele său de sfințenie. Cu primii doisprezece confrați, construiește o capelă și trei adăposturi pe locul unde se înalță acum sanctuarul, pe aceleași stravechi pământuri moștenite de la părinții lui. Micul grup se dedică actelor caritabile în rugăciune și austeritate.

San Francesco cel mai tânăr întemeietor de ordin religios, nu avea decât nouăsprezece ani când și-a înfăptuit aspirația. Reputația sfințeniei sale ajunge la urechile papalității, care-și trimite periodic emisarii la San Francesco să se intereseze de faptele lui.

În 1467, cardinalii care-l vizitează iscălesc un decret prin care se confirmă iertarea de păcate a celor care au contribuit la zidirea mănăstirii și a pelerinilor. Mulți veneau să-i ceară îndrumare spirituală sau povețe pentru viața materială. Ca taumaturg, a înfăptuit numeroase miracole printre care preziceri de fapte istorice care s-au adeverit, resuscitarea a șapte persoane, vindecări de boli fără speranță, a căror istorie a dăinuit și atrage azi o mulțime de pelerini. Atunci când căpitanul unei ambarcațiuni a refuzat să-l traverseze gratuit strâmtoarea Messina, el a trecut-o pe propria-i mantie, întâmplare care i-a inspirat lui Franz Liszt o compoziție pentru pian.

Cinci secole mai târziu, în 1943, a fost proclamat protectorul marinarilor italieni. I s-a dus vestea și, cum era firesc, mai-marii timpului au încercat să-l acapareze ca să-i ferească, să-i vindece, să-i consoleze, să le ridice moralul, cam ce face un coach sau un guru în lumea de azi.

Prin negustorii napolitani, i se duce vestea la curtea regală a Franței, unde, grav bolnav, Ludovic 11 îl solicită grabnic la căpătâiul său. Regele era convins că-și putea prelungi zilele înconjurându-se de moaște, dar starea i se înrăutățise, așa că-l rugă pe Papă să i-l trimită pe călugărul vindecător.

Atât Sixtus 4, cât și regele de Napoli, au interese diplomatice la Ludovic 11, așa că-l smulg pe bietul Francisc din câmpiile pauline, de la nevoiașii lui, de la traiul lui sărăcăcios, și-l expediază la curtea Franței. Pe tot traseul de la Ostia la Tours, i se confirmă puterea înfăptuirii de minuni, în împrejurări consemnate ca periculoase.

Ajuns prea târziu la curte, nu-l mai poate ajuta pe rege însă, după dispariția sa, rămâne încă douăzeci și cinci de ani în Franței, unde alți călugări i se alătură, astfel că mai multe mănăstiri se dedică plenar congragației sale. Se stinge din viață în Vinerea mare din 1507, iar relicvele sale sunt păstrate la biserica Notre-Dame-la-Riche din Tours. În primele unsprezece zile, corpul lui s-a păstrat intact și a răspândit un miros de ambră sau mosc.

San Francesco a întemeiat ordinul Minimilor, al eremiților, al celor neînsemnați, preluat de la specificul stilului său de viață de o austeritate extremă, permisivă doar nevoile cele mai mici cu putință, o congregație a pustnicilor cerșetori în 1435. El bătea drumurile îmbrăcat într-o tunică din pânză aspră, desculț, se culca direct pe pământ, era vegetarian, iar în timpul posturilor nu mânca deloc.

La trecerea sa în neființă, în Franța i se consacraseră treisprezece mănăstiri, în 1600 se atestau treizeci și opt, iar la sfârșitul secolului 17 se înregistrau o sută cincizeci, după care, odată cu iluminismul și raționalismul, lumea nu i-a mai dat atenție.