În prima seară în Germania după douăzeci de ani, am descoperit, în tăcerea prelungului asfințit medieval care în Bavaria coboară, în decembrie, la patru după-masa, un personaj istoric pe care nu l-am mai întâlnit până acum.
Ratisbon, oraș cu puternică trăire religioasă, a păstrat cel mai frumos centru vechi din Germania, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO.
Dintre numeroasele biserici monumentale, am început cu una dintre cele mai cunoscute, rămasă dintr-o vastă abație benedictină edificată în secolul 8.
Fuziunea stilurilor mi-a creat o senzație familiară din prima clipă, când, după ce am trecut de intrarea gotică, am pătruns într-o curte interioară, apoi în interiorul bisericii printr-un portic ornat cu sculpturi din secolul 11.
Construcția în stil romanic originală este de nerecunoscut după intervenția barocă a fraților Asam. Stucatura și frescele de pe tavan abia se întrezăresc în lumina apusului.
Însă Germaniei i se potrivește mai mult puținătatea luminii hivernale decât exuberanța estivală. De fiecare dată, vizitasem Germania vara și am resimțit întotdeauna un vag inconfort contemplativ, ca și cum, în plin soare, n-ar mai rămâne loc pentru fantasme.
Mai mult ca sentimentul religios sau ornamentația și decorul, m-a impresionat povestea reginei care odihnește aici.
Sculptura de pe monumentul ei funerar datează din 1280. Expresia feței, de o adâncă tristețe, care se potrivește atât de bine cu ambianța sumbră pre-medievală, îl emoționează pe trecător.
Regina uitată a ajuns în Regensburg în anul 827, prin căsătorie, din Francia Răsăriteană, regiunea actuală a Alsaciei și Lorenei. N-a fost fericită în Bavaria, nu s-a putut adapta la severitatea obiceiurilor, poate nici soțul ei, Ludovic Germanicul, un nepot al împăratului Charlemagne, nu s-a preocupat prea mult de soarta ei. Abația unde ne aflăm acum i-a fost oferită ca dar de nuntă de către soțul ei, cu scopul de a-și petrece aici cea mai mare parte a timpului, cât el era ocupat cu politica și războaiele.
În acest refugiu o regăsesc, în singurătate, la amurg, resemnată cu uitarea, departe de ai ei.
Rareori menționată în cronici, fără să fi avut vreo implicare publică, dedicată pe de-a-ntregul laturii spirituale, istoria a reținut din viața ei doar melancolia așteptării.
Pe Tamisa, briza e rece. Acuzată de adulter, incest și vrăjitorie, Anne Boleyn e adusă la Turn cu barca, însoțită de doi gentilomi de vază.
Ambarcațiunea e trasă la poarta Court Gate, care dă acces privat la Turnul Londrei pentru nobili și familia regală.
Dat fiind statutul ei, n-a intrat pe Traitors’ Gate, la un loc cu prizonierii obișnuiți.
O urmez pas cu pas pe Hilary Mantel în istorisirea faimosului episod. Curtea e pustie, se aud doar croncănitul corbilor, prezență simbolică a Turnului.
Personalul s-a arătat dezorientat încă din prima clipă pentru că nu știau cum să se poarte cu ea, ce protocol să respecte într-o astfel de situație fără precedent. E o forfotă continuă de angajați și oficiali.
Turnul e cetate, armurerie, palat, bancă, depozit. De îndată ce debarcă, cere să-i fie convocați numaidecât episcopii pe care i-a recompensat întotdeauna, dar i se răspunde fățiș să nu se aștepte să-i sară preoțimea în ajutor după învinuirea de adulter dovedit.
Toată lumea știa ca ea face rău fără nicio remușcare și toți o socoteau capabilă de oricenelegiuire care contravenea propriilor interese.
Dacă ar fi domnit mai mult, Thomas Cromwell și ai lui ar fi fost facuți bucăți și dați la câini. Thomas Cromwell răspunde, dacă am fi lăsat-o să domnească mai mult, am fi meritat-o.
Sfârșitul primului mariaj al lui Henric 8 a fost lung, public și dezbătut în toată Europa, în consiliile princiare și-n târg. Sfârșitul celui de al doilea, dacă s-ar fi comportat decent, ar fi rapid, privat, discret și în umbră. Totuși, spune el, era nevoie ca reprezentanții cetății și nobilimea să fie martori.
Un emisar al regelui Franței a fost grăbit la Londra ca să încerce să-i scape, pe Anne și gentilomii împricinați. În Franța, afacerea e greu de înțeles, dacă Henry VIII dorește să se debaraseze de concubină, de ce n-o face cu discreție ?
Francezii nu pricep cum e cu justiția, spune Thomas Cromwell, la ei totul se face în secret. În opinia lor, Henry VIII se face de râsul lumii, dar trec cu vederea faptul că destrăbălarea ei începuse în adolescență, când fusese trimisă pentru educație la curtea Franței, după cum era obiceiul la casele mari.
Presupușii amanți, inclusiv fratele ei, patru-cinci persoane, au fost și ei închiși și condamnați. A scăpat de ghilotină doar protejatul lui Thomas Cromwell, deși fiecare a încercat să se disculpe, fără să-și absolve colegii.
Toți își susțin inocența, dar nici unul nu afirmă ca ea ar fi nevinovată. Când Gregory îl întreabă pe tatăl său dacă inculpații sunt ori nu vinovați, se înțelege dacă au făcut-o, dar dacă Thomas Cromwell întreabă în cercul lui, sunt vinovați ?, i se răspunde că jurații i-au găsit vinovați ori nu, și, în cazul de față, trebuiau să fie dovediți. Lumea avocaților e diferită, umanul e exclus.
Unul din gentilomi fusese acuzat că i-a scris poezii. Da, spun judecătorii, Anne era o carte deschisă în care orice bărbat putea scrie orice voia, deși doar regele trebuia să se bucure de acest drept.
Anne a fost închisă în apartamentul care fusese redecorat sărbătorește la încoronarea ei, cu doar trei ani în urmă, dotat cu propria capelă privată, unde își petrecea timpul rugându-se. Cam mult timp stă acolo, spune una din damele de companie, o matușă, sunteți siguri că nu e un bărbat cu ea înăuntru ?
Anne se prezintă la execuție într-o blană de hermină care aparținuse Caterinei de Aragon, prima soție a lui Henry VIII. M-am întrebat de ce a ales să poarte veșmântul unei predecesoare ghinioniste. Sau era singurul ce-i mai rămăsase ?
Se știa că Anne lăsase datorii mari după cadourile făcute gentilomilor, cheltuieli de modă, la blănar, pălărier, dantelăreasă, mătăsari, apoticar, pânzar, vopsitor, șelar, și alți mărunțișari.
Ca și în cazul gentilomilor care, înainte de execuție, au fost dezbrăcați de toaletele lor elegante și lăsați doar în cămașă, hainele sale au devenit proprietatea călăului și a asistenților săi. Henry VIII tocmise un călău din Calais care, în prealabil, a primit o indemnizație specială ca să-și cumpere o ținută vestimentară demnă de clienții momentului. La Calais nu avea activitate mai deloc, erau călăi ambulanți, mereu în alte orașe.
Nu există o transcriere oficială a procesului, iar ultimele ei zile au fost fragmentar reconstituite pe baza unor mărturii disparate puse cap la cap, despre care se bănuiește a fi imprecise, părtinitoare și neglijente.
Presupusele ei ultime scrisori au fost dovedite ca fiind falsuri puse în circulație în scopuri lucrative. Lipsa de caracter, spiritul intrigant, duplicitatea, ipocrizia i-au indus în eroare pe cei care, de-a lungul vremii, au încercat să-i refacă povestea. Pe eșafod, înainte de a i se tăia capul, Anne glumește că va intra în istorie cu numele Anne-cea-fără-de-cap. Sau fără de minte ?
Organizatorii nu prevăzuseră sicriu, așa că au golit o ladă de săgeți destinată Irlandei și au înghesuit-o pe Anne acolo. În lipsă de spațiu suficient, capul i l-au pus la picioare.
În 1861, în cursul unei vizite la Turn, regina Victoria a fost impresionată de istoria execuției și a comandat ca pe locul execuției să fie instalată o mică sculptură comemorativă, înlocuită azi de o operă contemporană.
Noua soție, Jane, avea ca emblemă o panteră, așa că a fost ușor ca, pe toate însemnele regale, capetele de leu ale Annei să fie înlocuite cu pantera lui Jane, operațiune profitabilă întrucât fiarele nu aveau nevoie decât să le fie schimbate capul și coada. Restul e același.
Privirea mi se oprește îndelung, contemplativ, asupra cochetelor canale, de ce nu chiar cabale, în Olanda nu știi niciodată, țara filosofilor și alchimiștilor.
Tot un fel de alchimie a dus și la plăsmuirea acestui sortiment de brânză faimos în toată lumea, care atinge, cel puțin la Paris, unde mă aprovizionez uneori, prețuri considerabile.
Împresurat de apele primordiale, ca toate așezările olandeze, Gouda s-a dezvoltat în Evul Mediu ca port fluvial activ și centru textil,
sub protecția castelului nobiliar distrus în 1577 de către municipalitate, dintr-un impuls de frondă deși, încă din 1272, i se conferise dreptul de oraș liber de către contele Floris V de Olanda.
În secolul 15, manufactura berii și comerțul îi asigură cetății o mare prosperitate, însă, dintr-o succesiune de deficiențe manageriale, în secolul 16 începe decadența.
Goudezii nu se lasă așa ușor sub povara vremurilor și se vor redresa în secolul 17 prin comerțul cu brânzeturi și fabricarea pipelor introduse de mercenarii englezi în 1620.
Însă am aflat, deloc cu surprindere, că tot aici s-a dezvoltat, din secolul 19, industria de lumânări și opaițe,
ca răspuns la cerul adumbrit de nori de ploaie și la puținătatea luminii naturale, pentru ca azi Gouda să posede cea mai mare fabrică din Olanda.
Ca ramuri auxiliare, întreprinzătorii au mai pus la punct și manufacturi de olărit, sfori, corzi, cărămizi, deloc neglijabil.
Grand-Place are formă triunghiulară, cu primăria și fațada ei frumos împodobită, edificiu gotic din secolul 15, în mijloc cu turnul care-i subțiază silueta.
Aici se desfășoară târguri de tot felul, dintre care cel mai important, cel de brânză, se ține joia.
De jur împrejur, case vechi, cum ar fi un vechi han pentru ofițerii consiliului municipal, un comisariat de poliție sau un fabricant de tutun și pipe.
Într-un oraș atât de comercial, clădirea cea mai cu greutate socotim că ar fi Cântarul public, o construcție clasică din 1668,
ușor de recunoscut după fațada ornată de un basorelief înfățișând cântărirea brânzei întocmai cum se practica pe vremuri.
Acum găzduiește muzeul brânzei și artizanatului, protejat cu discreție, în spate, de Sfânta Agnes și capela ce-i este dedicată.
Despre celelalte delicii estetice, când le vine vremea.
ore de drum 