Pofta vine privind

Paris, 2023

Ce înseamnă istoria traiului bun în stil occidental am desprins din muzee și expoziții dintre care cea mai complexă și instructivă a fost Les Choses de la Luvru.

Dincolo de provocarea gurmandă, m-a preocupat comparația între mentalitățile trecute și actuale pe care am aprofundat-o privind și, mai târziu, citind.

Toate acele reprezentări le-am receptat ca pe o istorie a comunicării gustului personal, intimă sau publicitară, care descrie evoluția artei alimentare de-a lungul timpului.

Tablourile au fost selecționate doar din pictura apuseană influențată de religiile catolică și protestantă, fapt care mi-a trezit întrebarea cum ar arăta, în spiritualitatea ortodoxismului, reprezentările unor asemenea răsfățuri.

Cea mai veche reprezentare a mâncării am văzut-o pe o tăbliță din antichitatea egipteană. În vremurile de idolatrie, toate plăcerile se întruchipau în niște zeități mai mici, sub jurisdicția zeilor mari, iar imaginile constituiau ofrandele aduse în vederea belșugului.

Era un obicei, în trecut, în mediul aristocratic, care chiar și azi încă se practică la casele mari, ca gazdele să ofere invitaților câte un cadou la plecare, iar un tablou era, pe timpuri, considerat darul cel mai potrivit.

Multe dintre pânze se comandau artiștilor în acest scop, iar imaginile serveau și ca sursă de inspirație pentru că, în toate clasele societății, gazdele se străduiau să pună pe masă ceea ce vedeau îndeosebi la cei mai bine situați decât ei, adaptând savant felurile de mâncare la toate aspectele sociabilității, iubire, prietenie, afaceri, speculații, putere, cereri de servicii, protecție, ambiție, uneltire.

Restaurantele au apărut abia în jurul anilor 1770, până atunci familiile înstărite angajau bucătari (nobilii) și bucătărese (burghezia), iar celor mai destoinici li se ducea vestea și erau vânați, pentru că tot obrazul subțire trebuia să se laude cu maestrul său.

Gurmanderia, despărțită de lăcomie și ghiftuială, devine ,,art de vivre’’, ocolită sau ponegrită de abstinenții de la mâncare, avarii și pustnicii.

În căutarea spiritualității, postul era ținut, pe de o parte, în formă individuală, de călugării retrași din lume și, pe de altă parte, la nivel colectiv, ocazional, în cazul nenorocirilor colective, secetă, potop, războaie crâncene, boli, când se isca vreun prăpad în fața căruia nici forța, nici dibăcia nu aveau putere.

Oamenii se lăsau în voia durerii și puneau totul pe seama mâniei zeilor, se plecau umili în fața lor și le aduceau prinosul nemâncării.

Nenorocirile încetau și toți erau încredințati că mulțumită postului. Însă, multă vreme, până prin secolul 19, postul nu era, la catolicii occidentali, ce credem noi, ortodocșii orientali.

M-am distrat de felul cum era spanacul de vinerea servit fețelor bisericești, gătit încă de duminica dinainte și pus din nou pe foc în fiecare zi cu un mic adaos de unt proaspăt.

Tot ca mâncare de post erau socotite scoicile și stridiile care, în opinia lor, nu erau sursă de substanță nutritivă. În trecut, oamenii serveau până la douăsprezece duzini de stridii ca antreu, adică o sută patruzeci și patru de bucăți.

După o asemenea cantitate de mâncare de post, mă întreb cine și cât timp ar putea supraviețui azi în contextul în care, la restaurantele de profil, o porție standard este compusă din șase bucăți.

Suntem sfătuiți de nutriționiști să ne ridicăm nesătui de la masă, însă istoria consemnează că, în Franța secolului 19, dintre cei cu viață-mbelșugată, moare într-un an unul din cincizeci. Dintre săraci, unul din patru. Majoritatea regilor erau corpolenți, nobilimea la fel.

Se afirmă că un anumit tip de hrană determină comportamentul și stilul de viață, mai precis înmoaie fibrele, dacă nu și curajul. Ca dovadă, sunt citați indienii care trăiesc aproape numai din orez și s-au plecat ușor în fața englezilor.

Călătorind în sud-estul asiatic, trăsătura dominantă pe care am remarcat-o a fost acea moliciune zen și blândețe care, pe noi, agitații mai apuseni, ne cucerește prin liniștire.

Trăsături distinctive au și locuitorii de pe conturul Mediteranei, variațiuni ale aceluiași Odiseu care-l intimidează pe călător prin iscusința și prezența de spirit.

Știința gastronomiei a progresat la începuturi datorită călătoriilor, prin rețetele aduse de cruciați din Orientul Mijlociu în secolele 12-13, sau din vecini, așa cum din Italia s-a adus pătrunjelul la mijlocul secolului 18.

Olandezii au adus cafeaua, primii dintre europeni care, cercetând în Arabia arborele de cafea, au smuls câteva tulpini și le-au luat acasă, deși, cu mult timp înainte, ambasadorul turc la Paris oferise deja primele ceșcuțe în 1660.

Mă întreb cât de multe i-au mai rămas omului încă de descoperit din natură, câte enigme sau provocări ascund plantele, esențele, sevele.

Tratatele gastronomice evidențiau în trecut alimentele care provoacă vise, printre care cărnurile roșii, porumbeii, rațele, vânatul, iepurele, trufele, sparanghelul, țelina, dulciurile cu vanilie, dar mie, tot ce văd îmi provoacă visuri revelatoare întru noi plecări și descoperiri. Un An Nou delicios tuturor !