Lună: decembrie 2024

Al nemuririi nimb

Mexico City, 2019

Ruben și sora lui, prietenii mexicani cunoscuți în zbor, îmi atrag atenția, la cină, asupra celor mai periculoase cartiere din Mexico City, iar unul dintre ele face parte din lista mea de obiective.

Cel mai mare complex religios din America Latină, dedicat Maicii Domnului din Guadalupe, se află într-o zonă nerecomandabilă.

Dar ne asumăm riscul, însoțiți de senor Raul, impecabilul nostru șofer și ghid de bună-credință și respectuos.

Mașina încărcată de bagaje, pentru că ne îndreptam spre aeroport, a fost parcată chiar în poartă, iar în jur era totul pustiu.

Complexul, mult mai vast decât mă așteptasem, este compus din două bazilici și patru biserici, iar lăcașul principal se dovedește neîncăpător la fiecare 12 decembrie, ziua de înaltă fervoare când credincioșii de pe tot continentul ajung aici să se roage la icoana sfântă, pentru unii singura călătorie din viață doar pentru a petrece câteva clipe neprețuite în fața icoanei.

Majoritatea înnoptează la fața locului, în corturi, și sărbătoresc prin cântece și dansuri tradiționale precolumbiene.

Faima locului s-a întemeiat pe cele patru apariții ale Maicii Domnului în decembrie 1531. Imaginea sa, miraculos imprimată pe tunica unui micuț indian, l-a convins pe episcop să înalțe un sanctuar sub numele de Virgen Morena, urmașă a zeiței prehispanice Tonantzin (în traducere, ,,maica noastră’’), venerată dintotdeauna de băștinași pe această colină la nord de Ciudad.

În secolul 17, cultul atinge o amploare deosebită care s-a păstrat până azi. Imaginea ocrotitoare a Maicii Domnului, înălțată de către Zapata pe drapelul revoluționar, e simbolul credinței mexicane și întâlnită la tot pasul, cum e Padre Pio în sudul Italiei.

În 1709, s-a isprăvit edificarea primei bazilici. Elegantul sanctuar baroc a adăpostit, spre adorația pelerinilor, tunica sacră timp de două secole.

Treptat, structura începe să se înfunde în pământ, provocind inclinarea periculoasă a clopotniței.

În 1976, o înlocuiește o nouă bazilică,

proiectată de arhitectul Muzeului de antropologie, cu acoperiș conic, navă circulară funcțională, în care pelerinii se lasă purtați pe o alee rulantă prin fața imaginii sfinte.

Plimbarea în complex, indiferent că vizitatorii au ori ba motivații religioase, este alinătoare.

Până la capela puțului, am mai văzut și frescele cupolei restaurate, ridicată în secolul 18 pe locul unei fântâni miraculoase.

Novena Maicii Domnului din Guadalupe are virtuți tămăduitoare, aduce împăcare și liniște, și cred că dincolo de miracolele pe care le așteptăm cu toții, în anumite momente ale vieții, să se întâmple, uneori e de-ajuns numai să ne gândim că astfel de popasuri există.

L’air du temps

Martina Franca, 2019

Ca un moț de frișcă pe o prăjitură se ivesc în zare orașele puglieze înălbind vârful colinelor, printre care și acest târguleț elegant, faimos printr-o planturoasă artă barocă, irezistibilă atracție din regiunea Trulli vestită pentru acoperișurile țuguiate.

Când s-a pus piatra de temelie, împrejurimile nu erau golașe, ca acum.

Cătunul medieval fusese ridicat într-o zonă pe atunci împădurită, defrișată cu timpul, înglobată apoi în ducatul unei familii feudale înstărite, din care ne-a rămas palatul orășenesc.

Nu e de mirare că locul de baștină al barocului e chiar în această parte de lume, fruct al temperamentului pasional, spontan, creativ al italienilor din sud.

Și acum, privindu-i pe localnici, spectacolul străzii e inegalabil, tendința la exteriorizările spectaculoase corespund perfect figurilor împietrite într-o eternă veselie pe frontispiciile clădirilor.

Orgoliul le dicta celor avuți să aspire la cât mai multă măreție, uneori dusă la exagerare în ghidușiile arhitecturale pe plan local.

Niciodată nu e prea puțin când e vorba de ornamente, declară artizanii care au creat, în jurul anilor 1700, tot ce vedem azi, și, din competiția aspră între bogătași, călătorul se alege cu desfătarea privirii.

La fiecare colț de stradă mă uimește câte un palat, fațada unei biserici, porticuri de case nobiliare, ferestre sculptate, blazoane.

Prin exuberanța dezlantuita a podoabelor, definitorie pentru nivelul social al citadinilor, arhitectura va deveni arta dominantă care va influența secolul 18 european.

Din fericire, deși era o perioadă zbuciumată, impulsurile artistice se exprimau neabătut.

Arcul Santo Stefano marchează începutul traseului

și, imediat după ce-l trec, plonjez într-o ambianță de medina, însă prezența atâtor biserici nu-mi dă voie să mă rătăcesc în fantasma unui oraș arab.

Pe dinăuntru, amănunțit, am văzut două monumente:

1.Palazzo Ducale, sediul primăriei și al bibliotecii, datează din 1668 și a aparținut familiei Caracciolo care conducea orașul.

Un palat atât de mare pentru un oraș asa de mic ?

Pe două etaje, fațada e decorată cu un lung balcon de fier forjat. M-a intrigat amploarea clădirii și, în interior, aflu mai multe.

Realizat de un arhitect lombard, a beneficiat de prestigiul de a fi deschis stagiunea arhitecturală de aur a urbei, dar a rămas neterminat.

Tavanele diferă de la o încăpere la alta și toți pereții sunt pictați de sus până jos, dintr-o spaimă de spații goale tipică artei influențată de Orient.

La etajul 1, înșiruirea de încăperi fără mobilier dar și fără alți vizitatori, pare un decor de film.

Pe pereți și bolți, privirea se pierde în densitatea de fresce, unele în trompe l’œil, cu subiecte religioase și istorice.

2.Catedrala San Martino, operă de artă barocă din 1750, mă uimește prin fațada de planuri suprapuse, înaltă de patruzeci și doi de metri, bogată în decorații. Deasupra porticului e San Martino pe cal, sculptat cu atâtea înflorituri că abia îl deslușesc.

Spațiul altarului, ca și clopotnița, se afla pe locul edificiului sacru precedent.

Interiorul cu un singur naos e încununat cu altare din marmură policromă, dintre care cel principal se impune, flancat de două statui de femei în marmură, Speranța și Mila.  

Două personaje de care avem azi mare nevoie.

Cum am fost, așa rămânem

Mănăstirea Jvari, 2024

Pe culmea unui delușor aflat la numai douăzeci de kilometri de Tbilisi, la intersecția dintre Imperiul Roman, Persia, Bizanț, Creștinismul a fost proclamat, în 337, drept religia oficială a Georgiei. De aici, urmez cu privirea drumul militar georgian care pornește de lângă Mtsketa, vechea capitală a Regatului Georgian din secolul -3 până în secolul 5 și piscurile Caucazului în zare.

Prezența sfintei Nino aici a fost atestată de surse documentare georgine, armenești, grecești, romane, iar această biserică ramâne cel mai sacru loc din Georgia, mărturie a introducerii și răspândirii Creștinismului în Caucaz.

Ctitoria se află pe locul unde sfânta Nino a înălțat crucea astfel încât să domine toate templele pagâne din Mtsketa.

Ruinele capelei originale din secolul 6 au rezistat în partea de nord a edificiului actual, unde încă vedem și turnul defensiv. Evoluția socială, politică, culturală a Georgiei din mileniul -3 până în prezent a fost reconstituită istoric după vestigiile identificate pe acest sit.

Ca și cum ar fi crescut direct din piatră seacă, mănăstirea Sfintei Cruci din Jvari e unul dintre principalele monumente ale Georgiei medievale, care se bucură de recunoașterea Patrimoniului mondial UNESCO datorită vestigiilor precedentelor edificii și a decorațiunilor murale originale. 

Închisă în 1911, parțial renovată și inclusă în circuitul turistic în 1988, clădirea a figurat câțiva ani pe lista obiectivelor UNESCO în pericol și, pentru că în interior văd eșafodaje, presupun că încă se lucrează.

Simplu și sofisticat, cu principalele coloane tăiate direct în stâncă, unul dintre cele mai reprezentative exemple de arhitectură caucaziană, în avans față de multe edificii de arhitectură ecleziastică din Europa, a fost construită între 586-604 de patriarhul Stephanoz I și atestată drept prima biserică cruciformă.

Între spațiile dintre brațele crucii, credincioșii se roagă în cele patru capele care produc efectul la sol al unui perimetru pătrat ce dă aparența unui interior vast, artificiu arhitectural datorită căruia Jvari a devenit prototipul altor biserici construite după secolul 7.

În naos, patru stâlpi susțin un tambur octogonal și un dom rotund deasupra întregului spațiu central. În mijloc, la imensa cruce a sfintei Nino așezata pe un piedestal, șiruri nesfârșite de pelerini intrau și se rugau îndelung.

Nu mai văzusem niciodată, într-un obiectiv UNESCO considerat laicizat care socotisem că nu mai servește cultului și consacrat pe de-a-ntregul turismului, credincioși care îngenunchează și sărută icoanele cu atâta evlavie.

Elementele decorative nu sunt atât de multe și nici epatante așa cum mă așteptasem, dar importanța constă în raritatea lor.

Atestată drept prima biserică georgiană cu basoreliefuri pe fațada, îmi atrage atenția unul neobișnuit, cu doi îngeri înaripați purtând o cruce ca pe un trofeu pe care, victorioși, vor să-l arate lumii intregi.

La înălțime și în plin soare la acea oră a dimineții, am păstrat această imagine cu sentimentul că acele aripi mă vor purta și pe mine acolo unde îmi doresc să ajung.