De voie, de nevoie

Paris, 2024

În fața zidurilor masive ale închisorii Sănătății, al cărei nume provoacă glume parizienilor, stingher în marginea trotuarului, un vestigiu al vremurilor apuse stârnește curiozitatea trecătorului prin arondismentul 14.

Mă opresc în fața acestui chioșculeț cu utilitate îndoielnică, despre care, citesc în ghid, s-a vorbit mult la instalare, în jurul anilor 1850. Ultima vespasiană din Paris, aflu.

Amplasarea pe drumul public al unei astfel de comodități a iscat desene satirice în ziarele din Second Empire, cu personaje înțepenite caraghios, întocmai unor cariatide. Să-și facă nevoia într-o construcție special amenajată în acest scop pe bulevard, în văzul lumii, era considerat ridicol pentru bărbații din secolul 19, din vreme ce strada, oricum insalubră, urât mirositoare, noroioasă, oferea spațiu pe-alese.

Originea obiectului e foarte veche, de când împăratul Vespasian a avut, în premieră, ideea de a instala pe străzile Romei antice niște rotocoale decupate din butoaie pentru a asigura acest serviciu, cu tot confortul, supușilor săi. La Paris, încă de la începutul secolului 19, edicule rare, cu plată, au fost puse în serviciu în grădini publice.

În 1841 a apărut coloana de la Rambuteau cu un singur loc, protejată de o calotă sferică, model sortit succesului, de vreme ce, doi ani mai târziu, existau deja 468 de exemplare. În 1877, două loje de două locuri separate de o tăblie au înlocuit coloanele, apoi și alte modele.

Acoperite de publicitate, vespasienele deveniseră eficiente ca sursă de venituri, dar inscripțiile indecente au declanșat proteste, iar campaniile moralizatoare reclamând desființarea lor le-au fost fatale. De la 1.200 de exemplare în 1930, efectivul s-a împuținat la 329 în 1966.

Amenajările stradale feminine au fost minoritare dintotdeauna și a fost nevoie să se înființeze toalete cu plată ca să elimine discriminarea. Micul chioșc dăinuie, așadar, abandonat pe trotuarul cel mai pustiu și nefrecventat al bulevardului Arago, care îmi place în mod deosebit pentru plimbări meditative, cu băncile, arborii, trotuarele largi în decorul acestui segment liniștit și pustiu, mărginit pe o parte de zidul închisorii și, pe cealaltă, de zidul unei mănăstiri.

Cartierul e foarte puțin locuit, deși imobiliarul este cotat la prețuri scăzute, pentru că lumea nu rezistă la zgomotul sirenelor continue ocazionate de transportul deținuților la diverse instituții din branșă.

Ultima vespasiană din Paris e cunoscută doar de șoferii de taxi care se plâng de dispariția celorlalte. Până de curând, și pe Rive Droite era o astfel de comoditate, în place de Barcelone din arondismentul 16, dar, jenați de miros, locuitorii cartierului au obținut demolarea. Însă, pe traseele mele pariziene, am observat că astfel de instalații, chiar și moderne, și-au pierdut complet folosința pentru că cei surprinși de nevoi se adaptează cum pot, unde pot, la decorul natural.