The Inheritance of Loss

San Juan Chamula, 2019 – Paris, 2023

De la colonizatorii spanioli încoace, los Chiapanecas au aflat că, din partea străinilor, nu se pot aștepta la nimic bun dar, însoțit de un ghid local, călătorul e tolerat și, în centru, pe o arie restrânsă, poate face chiar și poze.

În San Juan de Chamula, interdicția de a fotografia în interiorul bisericii și în zone mai îndepărtate de centru este cu strășnicie supravegheată.

Localnicii nu fac compromisuri ca să fie pe placul turiștilor, atitudine dictată de străvechi credințe, pe care le-o respect.

Comunitatea din San Juan de Chamula, din regiunea Chiapas, numără peste optzeci și șapte de mii de locuitori vestiți pentru forța lor de caracter manifestată printr-o rezistență înverșunată în fața autorităților religioase și laice din Mexic. În spiritul vechilor obiceiuri maya, sătenii nutresc o mai mare credință în puterile șamanului lor decât în cele dovedite de episcopul catolic.

La intrarea în sat, în josul unei biserici căzute în ruină, ne oprim mai întâi în vechiul cimitir. Toate acele cruci, unele înclinate sau doborâte, aveau alături niște arbuști sau pomișori, îngemănate cu ei într-o împletire trainică. La fel și în centru, observ la tot pasul cum tzotzilii, denumirea pe care indigenii au păstrat-o de la vechiul trib local, își cultivă devoțiunea pentru cruci pe care le asociază nu lui Iisus, ci arborelui vieții preluat tot din civilizația maya.

Biserica strălucitor renovată reprezintă punctul de atracție din piața centrală și, cu nerăbdare, pășesc dincolo de porticul pictat în culori vii.

În câteva clipe, mă obișnuiesc cu întunericul și încep să deslușesc o altă lume, la care nu m-am așteptat. În toată simplitatea acelei încăperi dreptunghiulare, privesc și încerc să memorez cât de multe detalii cu putință.

Răsfirați și amuțiți, eram vreo câțiva excursioniști cu aparatele foto atârnându-ne, tăcând mâlc, privindu-i fără nicio fereală pe sătenii care țineau ochii plecați, cu figuri aspre și neînduplecate. Stăteau ghemuiți direct pe jos, înșiruiți în dreptul sfinților de pe lângă perete, în așteptarea șamanului care să le sloboadă răul din trup și demonii din suflet, un rău, se pare, expulzabil sub forma unui râgâit facilitat de băuturile carbogazoase pe care nevoiașii le aduc cu ei și, după ce se rezolvă treaba, le donează șamanului.

Candele sunt aranjate pe jos, fiecare și le-a adus de-acasă. Mulți credincioși mai aduseseră în papornițe câte o gaină vie și le țineau lângă ei acolo în lăcașul care nu mai semăna deja a biserică, două mi-au atras atenția că erau neagre. Conform tradiției, sacrificau câte o găină sau un cocoș, inocente viețuitoare, ca să-și salveze sufletul. Cele negre să fi desemnat un suflet întunecat, locuit de demoni ? L-am întrebat pe ghid ce se întâmplă cu găinile aduse. A fost destul de evaziv și a trebuit să insist. Am întrebat concret, le mănâncă sau nu, frumusețe de orătănii ? De la caz la caz, cum consideră fiecare, cum se înțeleg cu șamanul. De obicei, pasărea e sacrificată și oferită comunității. Trag concluzia că, alteori, e oprită de șaman. Principala lor sărbătoare e celebrată după un ceremonial străvechi, la 1 și 2 noiembrie, când își comemorează dispăruții.

Am mai observat o înșiruire de sfinți pe fiecare latură, grupați câte doi, o statuie mai mică și una în mărime naturală, protejate cu sticlă, îmbrăcați frumos și împodobiți. Cel major este guvernat de Soare, adică de Iisus, iar cel minor de Lună, adică de Maica Domnului, ne spune ghidul. Nu există bănci și nici preot, el e autorizat să intre în biserică o singură zi pe an, la 24 iunie, ca să boteze copiii. Sătenii îl venerează pe Sf.Ioan Botezătorul, așezat la loc de cinste în altar și pe fronton.

În fiecare an, comunitatea numește un Majordom, alesul care stă în preajma celui mai mare, cu îndatorirea de a îngriji statuile sfinților din biserică, de a le schimba veșmintele, a le pune flori, a le administra ofrandele, un om de nădejde care să merite să pătrundă în intimitatea lor. El e numit să aibă grijă de sfinți timp de un an, ca o formă de recunoaștere socială.

Toate aceste sarcini care-i revin, nu puține, nu le poate îndeplini singur, e de la sine înțeles că îl ajută soția, mă întreb dacă ea își asumă pesemne responsabilitatea de a îngriji de sfinții minori. Dacă e cazul, își mai pot lua pe lângă ei și un mic grup de prieteni de încredere ca să-i asiste în tot acest ritual.

Emoționant sincretismul religios între creștinism și cultul Maya, pe care spaniolii nu l-au putut elimina în totalitate și, de fapt, după ce le-au luat bogățiile, nici nu s-au mai sinchisit de religie decât în măsura în care le facilita controlul populației și o modalitate în plus de a-și sigura un câștig prin donațiile pe care acei amărâți le făceau bisericii.

În San Juan nu am nimerit într-o zi festivă, însă toate femeile pe care le-am zărit purtau ținuta populară tradițională compusă dintr-o elegantă fustă neagră de lână petrecută în jurul taliei, chiar și vara e foarte frig între munți, aici în Chiapas.

Am aflat că o astfel de fustă poate fi cumparată în târgul local săptămânal la un preț care variază între cincizeci și trei sute de USD, după calitatea materialului.

Firește că nu am reușit să fac atâtea fotografii pe cât mi-aș fi dorit, pentru că, în afară de centru, nu era indicat să umbli brambura printr-un sat cu reguli stricte în căutarea a ceva de descoperit, așa cum procedez în general în locuri necunoscute. Însă, din fericire, nu demult am văzut la Paris o expoziție de fotografii realizate de Gisele Freund în 1952 și mi-am completat amintirile cu instantaneele în care autoarea surprinsese genuinitatea și expresivitatatea localnicilor, dar toate la exterior.

Așa că am rămas numai cu puternicele impresii de la fața locului păstrate, în ciuda timpului scurs, intacte.