Lună: septembrie 2024

Creanga de aur

Kiș, 2023

Toamna, în Caucaz, e diferită prin blândețea culorilor și răsfățul miresmelor.

În acel noiembrie mângâiat de soare, ajung la biserica albaneză aureolată de belșugul fructelor de kaki.

La cinci kilometri de Șeki, ne oprim într-un pitoresc cătun caucazian să vizităm lăcașul frumos restaurat, construit în stilul medieval timpuriu specific zonei.

Afară, grădinița, strada principală îngrijit pietruită, alte ulițe desfundate,

oamenii locului iesiți pe la porți, unii cu mere scoase la vânzare,

păreau un decor ireal din filme vechi și abia m-am îndurat să pătrund în interiorul bisericii, laicizat, ca un muzeu minimal cu exponate și explicații asupra misteriosului regat creștin din Albania caucaziană, fără legătură cu Albania europeană, care îngloba, pe vremuri, aproape tot nordul actualului Azerbaidjan.

Începuturile creștinismului în Caucaz au fost atestate acum două mii de ani, odată cu predicile lui Eliseus propovăduitorul care a pus aici, în secolul I, bazele primei biserici pe care, în 314, creștinismul a devenit religie de stat.

Locul pe care s-a înălțat biserica a adăpostit așezări cu mult timp înainte, după cum atestă săpăturile arheologice care au găsit vestigii din epoca de bronz.

Albania caucaziană, regiunea cu hotare clar definite încă de acum o mie de ani, cel mai vechi stat din Caucaz și cel mai bogat totodată, după cum mărturiseau călătorii și istoricii, se întinde de la râul Aras la Derbent.

Strabon îi descrie mediul natural prin belsugul de pesti în râuri, cu fructele din pomi, vânatul în păduri, cu întinderi nesfârșite de măslini, cereale, bumbac, duzi pentru mătase, muntii cu sare și zăcăminte de aur și argint.

Populația Albaniei era compusă din douăzeci și șase de triburi și, alături de creștini, coexistau mai multe religii, zoroastrism, tengrianism, iudaism, o mulțime de credințe în tot felul de zei și zeișori locali.

Odată cu răspândirea creștinismului, douăsprezece episcopii au luat ființă și au pus umărul la învățătură, prin crearea alfabetului albanez și traducerea unor scrieri din siriană și greacă în dialectul albanez.

Ca întreg Caucazul, și acest ținut a trezit, din timpuri străvechi, un interes major pe harta geopolitică a regiunii, unde toate marile puteri au descifrat oportunități. Nu poate trece neobservat faptul că romanii au ajuns până aici fără să poată cuceri mica Albanie.

Imperiile persan și bizantin s-au străduit și ele din răsputeri, iar istoria a înregistrat chiar o scurtă perioadă când albanezii au fost nevoiți să respingă simultan atacurile iraniene, bizantine și kazare.

Islamul a ajuns aici în 705 adus de arabii itineranți, care, treptat, au cucerit-o prin strategiile lor cunoscute de instalare temporară și scurte retrageri alternative după întăriri.

Localnicii din câmpie nu s-au putut opune operațiunii de reetnicizare și au adoptat cu de-a sila Islamul, însă cei de aici, de la poalele Caucazului, muntenii, n-au renunțat la creștinism și nici la tradițiile lor păstrate de când lumea și pământul.

Împuținată, sărăcită, comunitatea albaneză a rezistat în creierul munților până în 1836, când patriarhatul creștin albanez a fost abolit și subordonat episcopatului armenesc.

În 1909, arhivele bisericii albaneze au fost distruse într-un conflict local. Azi, comunitatea creștină albaneză din Azerbaidjan numara în jur de șase mii de credincioși.

Poate că nu e cel mai faimos loc de vizitat în această parte de lume, însă energiile sacre intuite în tot ce am văzut mi-au oferit regăsirea unor emoții uitate.

Un joc secund, mai pur

Pythagoreio, 2017

În secolul 11 î.Hr., emigranții din Argos s-au stabilit în insula Samos și, cinci secole mai târziu, aici se năștea Pitagora, filosof și matematician pasionat de misticism și metempsihoză, ale cărui principii și teoreme fundamentale în matematici le-am învățat cu toții.

El dat numele celei mai pitorești așezări, un sat de pescari devenit capitală a insulei, unde încerc să redescopăr vestigiile centrului urban din antichitate.

Valoarea istorică a portulețului inclus azi în Patrimoniul Mondial UNESCO provine, după cum susținea Herodot, din trei elemente: Heraionul, considerat una din cele șapte minuni ale lumii, din ingeniosul sistem de aducțiune a apei și din zona antică a portului cu solidul chei antic, azi disparut.

În secolul 6 î.Hr., două diguri formau o dană bine păzită care asigura ambarcațiunilor protecție împotriva furtunilor, toate înfăptuite pe vremea când la putere s-a aflat tiranul Polycrate.

Despot luminat, mare amator de poezie și filosofie, el a încurajat mult creația intelectuală.

Situat strategic între Orient și Occident, Samos devenise o putere comercială și navală de temut. Situarea ei geografică s-a dovedit în istorie plină de riscuri, pentru că insulița s-a trezit prinsă la mijloc în diverse conflicte, cu fiecare nou ocupant care încerca să-și impună identitatea, când atenienii, când otomanii. Abia în 1913, Samos dobândește statut grecesc.

Insula beneficia de apă potabilă datorită unui sistem riguros considerat de istoricul Herodot o minunăție a acelor timpuri, proiectat de arhitectul Eupalinos.

El a conceput în anul 530 î.Hr. un tunel săpat simultan din ambele părți ale muntelui Apelos, ca să canalizeze sursa. Astfel s-a dezvoltat sistemul și, totodată, capacitatea de a rezista asalturilor inamice.

Comandă a lui Polycrat, acest apeduct de 1350 de metri, din care nu se vizitează decât cincizeci de metri, pe care nu i-am putut parcurge integral din cauza frigului din străfunduri, asigura alimentarea orașului principal cu apă potabilă. Construcția finalizată în 524 î.Hr. a servit și ca adăpost locuitorilor când au fost atacați, fapt care survenea frecvent pentru că, la mijlocul secolului 6 î.Hr., micul stat insular devenise deja o puternică forță maritimă.

La muzeu și în curtea lui pustie, privesc, strivite de soare, vestigii ale băilor publice, fragmente de coloane, capiteluri cu motive animaliere tipice pentru băi, basorieliefuri. În interiorul familiar, mă regăsesc în complicitatea unor imagini revigorante.

Călătorul pasionat se oprește în Samos și pentru istoria care leagă această insulă de Sf.Cristofor, gigantul anatolian sortit să piară decapitat pe acest tărâm.

Concetățean al lui Pitagora, tot de aici a plecat și Epicur, fondatorul școlii care susținea filosofia conform căreia scopul vieții e să acumuleze plăcere și fericire. Faimoasa lui școală funcționa într-o grădină luxuriantă la marginea Atenei, ilustrativă pentru conceptul de ataraxie promovat de cercul său.

Centrul e compus dintr-o singură stradă, cu o piațetă unde mă opresc la biserica Metamorphosis și la castru.

Ambele se află pe o esplanadă inundată de alb, un spațiu în care, așa cum se întâmplă în Grecia, îmi primenesc gândurile.

Căpitan de plai

Luxor, 2018, Paris 2024

Cerul i-a fost dăruit cu toate cele. Țările străine erau sortite să ajungă sub sandalele sale, așa cum e scris în stele și în Ramesseum, templul său funerar de pe malul stâng al Nilului, la limita dintre deșert și pământuri cultivate.

Ca să plasez personajul în mediul sau natural, revin la Musée d’Orsay, de a cărui secție de orientaliști nu mă satur niciodată.

Descendent de militari și fiu de zeu, Ramses II a fost desemnat de mic să-i urmeze, pe tronul Egiptului, tatălui său, Seti I, care-l pregătește pentru această responsabilitate cum știe el mai bine,

dăruindu-i, printre altele, un harem bine garnisit la împlinirea vârstei de zece anișori.

Caut tabloul lui Jean Lecomte du Nouy, Ramses în haremul său, pictat prin 1885.

Deși pictorul nu menționează despre care Ramses e vorba, ne dăm seama după anturaj cu cine avem de-a face.

Pregătit să execute o mutare de pion pe tabla unui joc de societate, dar cu mintea la jocurile politice, anturat de ispite, soarele celor nouă arce (Egiptul+țările aflate sub dominația sa) se desfată.

Sub Ramses II, imperiul e bogat, țara e prosperă, moravurile mai libere, luxul pătrunde în vestimentație, manierele devin prețioase, sentimentele căutate și cântate într-o nouă formă de literatură, poezia de dragoste, recitată la ospețe în acompaniament muzical de flaut și harpă.

Haremul, administrat de un intendent, se numără printre instituțiile regale, ca un minister. Deținea pământuri, turme, necesita un secretariat cu un numeros personal funcționăresc, o pleiadă de scribi, slujitori și muncitori de întreținere.

Are o soție regală și legală, nobila Nefertari, alte două soții principale, ierarhia era foarte rigidă în materie de consoarte, abia apoi urmează cele patru sau cinci soții oficiale din harem și concubinele din afară.

Intuim, din această infrastructură, o descendență numeroasă, o sută unsprezece fii și cincizeci și una de fiice, după cum atestă inscripțiile din temple.

Fiii reginei Nefertari au murit toți la vârste fragede, însă fiii altor soții oficiale au ajuns învățați, preoți în temple, prelați în centrele religioase cele mai mari. Sursele îl pomenesc pe Khaemouase, mare preot al lui Ptah, un erudit pasionat de arheologie care s-a dedicat restaurării templelor după vechi documente de arhivă. Socotit cel mai competent ritualist, își petrecea ore în șir în biblioteci, studiind temelia religiei egiptene.

Dintre soțiile oficiale, se știe că una îi era fiică, însă morala nu funcționa identic la faraoni și la plebe. Ramses era considerat zeu și ceea ce i se tolera lui ca moravuri era inadmisibil pentru oamenii de rând.

În realitate, în cei nouăzeci de ani de viață, dintre care șaizeci și șapte pe tron, cea mai lungă domnie a dinastiei, Ramses II se va căsători cu cel puțin trei din fiicele sale, devenite soții neoficiale, nescoase în lume, care-i vor dărui urmași, fapt îngăduit tot în virtutea statutului de zeu.

În fața acestui templu cu tezaurul doldora de felurite ofrande, se înălțau două obeliscuri de granit roz care au fost donate Franței în 1831 de Mohammed Ali, vicerege al Egiptului.

Cel mai bine conservat a fost ridicat în 1836 în Place de la Concorde. Puținele elemente de decor păstrate ne pot dărui, în afara unui moment poetic, și o idee asupra stilului de viață.

Nici un rege nu a ridicat atâtea monumente divine ca Ramses II, dovadă a prosperității unei țări care putea întreprinde lucrări vaste de construcție din Sudan la Mediterana.

Basoreliefuri de pe unul din pilonii templului o reprezintă pe Nefertari, de dragul căreia strălucește soarele, fină și grațioasă, așezată lângă suveran.

În imagini, întotdeauna oficiază faraonul, dar, în realitate, știm că nu era așa, el nu putea fi prezent simultan în toate templele din țară și pe câmpul de luptă. Ca militar inflexibil, Ramses II a știut să cumpănească necesitatea războaielor.

El a semnat primul tratat de pace din istoria omenirii, cu hitiții, încheiat la Hattușa. Jurământul lui, copiat pe o tăbliță de argilă redescoperită la începutul secolului 20 în Turcia, îi angajează și pe descendenții celor doi regi.

Edificiul se compunea din două curți peristile, o vastă sală hipostilă cu plan bazilical și patruzeci și opt de coloane dintre care douăzeci și nouă încă în picioare.

În prima curte exista un element unic, o litanie adresată zeului Amon prin care i se acorda acestuia o sută douăzeci și patru de nume.

Dacă simpla cunoaștere a numelor divine acorda autoritate celui ales, înscrierea lor în piatră, deloc întâmplătoare în acest loc, îi asigura nemurirea.

Complexul voia să fie o cetate teologică în care se armonizează spiritul și materia, un spațiu sacru al scrisului guvernat de zeița Seshat, a literaturii și a editării/copierii textelor, numită și Stăpâna cărților. Soră sau soție a lui Thot, socotită, în lumea elenistică, una dintre muze, ea înscria numele fiecărui faraon în Cartea Vieții.

Sub egida sa, funcționa aici o școală de scribi, un fel de facultate de litere. În partea nordică a templului, Ramses a clădit o capelă pentru mama lui, pe ale cărui blocuri de piatră se descifrează, vag, basoreliefuri cu împreunarea dintre zeul Amon Re și regina Tui.

Dintre toate monumentele vizitate la Luxor, mi s-a părut cel mai romantic templu, cu peisajul ce se întindea în fața acelor singuratici coloși prăbușiți care străjuiesc impunători curțile, ciopliți dintr-un singur bloc uriaș de granit roz, completați de eleganța trainică a coloanelor.

Pe Ramses II îl regăsim uneori sub forma unor statui colosale sau basoreliefuri unde e reprezentat aducând ofrande propriei statui ca într-un mise en abîme, așa cum Velazquez se pictează el însuși în Las Meninas, și cred că nu greșește.

Grandoarea acestor plaiuri i-o datorăm în bună parte.

De fațadă

Paris, 2024

Am făcut multe plimbări pariziene în căutarea scriitorilor, ca să detectez urme ale inspirației lor, și de multe ori am nimerit peste atrăgătoare surprize de cu totul altă natură.

Pe rue Cassini, în arondismentul 14, am descoperit că au locuit personaje ilustre dacă stăm să ne gândim numai la dinastia de astronomi care i-au dat numele.

Balzac închiriase și el pe acestă stradă o casă azi disparută, unde a elaborat proiectul epopeii pe care avea să o scrie mai târziu, Comedia Umană.

Nu întâmplător, prima sa apariție editorială l-a găsit la această adresă. În fundul grădinii, se spune că se afla o portiță pe unde marele scriitor ieșea direct când avea chef să se plimbe în grădinile Observatorului.

Arago, vecinul lui, evoca această perioada în memoriile sale spunând că amândoi își petreceau nopțile la lumina lămpii, unul cu privirea ridicată spre aștri, celălat aplecat pe foaia de hârtie și întrebându-se care dintre ei urma să ajungă mai departe ?

Pe strada consemnată în istorie a fi fost locuită de ei, vedem azi trei vile lipite una de alta, edificate între 1903-1906. Prima, la numarul 3 bis, din cărămidă aparentă aplicată pe o structură de beton armat, epurată și elegantă, a fost construită de pictorul Lucien Simon, a cărui mare operă reprezintă o parte din tavanul de la Senatul Franței.

A doua, la numărul 5, o austeră clădire de cărămidă de influență medievală, a fost edificată pentru pictorul Jean-Paul Laurens, ale cărui pânze le putem vedea în sălile Primăriei Parisului,

iar la numărul 7, o casă neo-clasică de inspirație liberă, a fost destinată pictorului Czernikowski.

Cele trei imobile de stil atât de diferit îl au în comun pe creatorul lor, Louis Sue, pictor și arhitect ale cărui alte înfăptuiri urma să le admir mai târziu în același cartier, dar într-un alt registru.

Însă, dincolo de orice evocare istorică sau literară, e remarcabil că la Paris pot găsi oricând ceva nou de aflat și, în același timp, fascinant.