Lună: iulie 2024

Cu bună știință

Salamanca, 2022

Am pășit într-o instituție cu program de vizite turistice foarte restrâns, în Universitatea Pontificala iezuită, cu gândul la pățaniile liderului acestui ordin analizat și controversat, Sf.Ignațiu de Loyola, un personaj aventuros emanat de ținutul basc, sărbătorit de catolici în fiecare an la 31 iulie.

Am încercat să dau de urma gândurilor și a energiilor care l-au mânat în Salamanca, pentru că fondarea acestei instituții sub egida iezuită se datorează, fără dubii, șederii sale aici.

Vizita e obligatoriu ghidată, durează cam douăzeci de minute, biletul de intrare scump, ghida plictisită.

De la o prietenă spaniolă care a studiat în acest vechi centru universitar la o facultate de stat, aflu că universitatea iezuită este privată, foarte costisitoare și nu nepărat de calitate, ca majoritatea instituțiilor de învățământ private în Spania, mi s-a explicat.

Ca peste tot, contează drumul deschis de cunoștințe și mai puțin de cunoaștere.

Ignațiu a fost parașutat la Salamanca în 1527 venind de la Alcala de Henares ca urmare a unui conflict ideologic declanșat de nelămuriri legate de motivația aderenților săi, într-o perioadă în care cea mai mică neconcordanță cu normele teologice în vigoare era vânată de Inchiziție.

Cel care urma să devină Generalul ordinului, singurul ordin religios cu structură și exigențe militare, fusese supus unei anchete, la Alcala, pe trei motive, unul mai grav ca altul, de către autoritățile religioase locale.

Studentul predicator, grăbit să urce în ierahie, e acuzat de a-l susține pe Erasmus, e bănuit de practici iudaizante, cum ar fi respectarea Sabatului și, precedându-l pe Voltaire, ca să nu mai vorbim de secta bavareză la originea atâtor comploturi, învinuit de iluminism.

Iluminații erau în acea vreme credincioșii care începeau să-și pună întrebări despre temeinicia credinței, și, în lipsa unor răspunsuri din partea preoților din ce în ce mai inculți, mai înclinați spre comoditate și moravuri ușoare, să se îndepărteze de biserică.

Pe de altă parte, convertiții, noii creștini, evreii obligați să treacă la catolicism ca să nu fie expulzați sau și mai rău, își păstrau în secret credința, în ciuda unei adeziuni de formă. Nu toți, pentru că și în rândul catolicilor de frunte au ajuns evrei convertiți, însă prelații îi priveau cu suspiciune la început, așa că noii convertiți își practicau neo-creștinismul la oarecare distanță, ajungând, la un moment dat, pe aceeași lungime de undă cu iluminații.

Așa că, printre acești marginali dezorientați și doritori de schimbare, Ignațiu își găsește urmăritori deși nu avea o poziție oficială, fiindcă ordinul încă nu exista.

Susținând ideile de toleranță religioasă ale lui Erasmus, mai ales cu privire la evrei, Ignațiu e luat drept iluminat, solidar cu revoluția religioasă în formare, din ce în ce mai amenințătoare pentru forurile ecleziastice.

Din fericire, arhiepiscopul Spaniei, de Fonseca, era și el partizan al lui Erasmus și l-a trimis pe Ignațiu la Salamanca să-și continue studiile.

În ciuda recomandării, aici a fost rău primit, hărțuit și insultat, episod pe care-l voi invoca la vizitarea mănăstirii San Esteban.

Pentru Ignațiu, Salamanca reprezintă un punct de cotitură în destinul său, de fapt toate marile orașe în care a poposit au coincis cu viraje radicale, dar aici ipostaza lui de iluminat, de rătăcitor, de autodidact, de prezicător, de șef al unei găști de marginali, n-a inspirat încredere mediului excesiv de rigid și conservator.

Atunci când va fi obligat să-și susțină cauza, bietul provincial care se exprima în spaniolă cu accent basc și în latină cu accent spaniol, se trezește comentând spontan concepte sacre în anturajul său dubios, cu discipolii întâmplători care-l însoțesc pretutindeni, cu ținuta sa vestimentară ponosită, cu relațiile feminine discutabile.

La Salamanca, el cântărește cu luciditate posibilitatea de a adera la un ordin religios mai puțin corupt pe care să-l reformeze înainte de a fi el însuși pervertit.

Prea puțin realist, planul său, așa că, de ce nu și-ar întemeia propriul ordin de care să fie sigur că se angajează întru călăuzirea sufletelor rătăcite ?

Mult mai târziu, viitorul fondator al Companiei urma să fie sanctificat datorită Exercițiilor spirituale ce-i fuseseră dictate de Sus,

operă fundamentală presupusă înălțătoare pentru cel care aspira la o înțelegere superioară și, cu toate că edificiul universității care asigură continuitatea operei sale este impresionant, am rămas cu o impresie de opacitate inconfortabilă și neliniștitoare, incompatibilă atât cu religia, cât și cu învățământul.

Partea Leului

Serengeti, 2018

Îmi plac Leii cu dezinvoltura lor,

cu mărinimia și distincția lor, cu respectabilitatea lor, dar și cu ușurătatea de a-și deschide sufletul, cu sinceritatea care, uneori, se transformă în credulitate, alteori în inocență.

Deși dificil de acceptat cu micile lor orgolii, cei mai de încredere și de ajutor prieteni mi-au fost întotdeauna Leii.

El e, de altminteri, singurul semn zodiacal pe care-l pot ghici după aparențe, într-atât de convingătoare sunt.

Ca să nu încalc regulile legitimității misterioase a astrelor care mi-au sortit o incontestabilă compatibilitate cu ei, atunci când a fost posibil mi i-am ales drept colaboratori pentru că sunt inventivi, siguri de ei și capabili să ia decizii foarte repede. N-am întâlnit niciodată un Leu mototol. Dintre toate jivinele văzute în savana africană, doar ei, irezistibili, îmi dădeau chef de joacă și nu mă săturam să-i pozez, cât puteam de aproape.

Jackson, ghidul competent, educat, îndatoritor, entuziast, el însuși Leu, își dădea osteneala să manevreze mașina ca să-i putem surprinde în toate stările, fie în toiul unui mic-dejun în zori,

fie zburdalnici și nepăsători sau tolăniți la umbră ori dormind buștean.

Dintre toate animalele, ei erau cei mai disponibili să lege prieteșug, ne priveam reciproc de la doar doi-trei metri distanță, chiar dacă, în prima zi, am resimțit o vagă crispare confruntându-mă cu această intimitate neobișnuită. Nu-ți fie frică, îmi spunea Jackson, n-au chef să se deranjeze (pentru atâta lucru? completam în gând).

Neașteptat de familiară, culoarea aurie a miriștei, în savana, îmi aduce în permanență în minte câmpia oltenească nesfârșită, învăluitoare în verile toride, eliberatoare de griji. Îmi plăceau mai ales după-amiezele moleșite de lenea vietăților. Leii știu să lenevească, o fac cu o voluptate și un abandon incomparabile.

E un spectacol să privești un leu huzurind, universul întreg devine un teatru în care noi, călătorii, eram spectatorii și admiratorii săi. I-am privit în multe ipostaze, însă, tolăniți, au o grație demnă.

Odihnindu-se după o noapte zbuciumată, tumultuoasă, de vânătoare, pe fundalul miriștei, mă încarcă, din imobilismul lor imperial, cu o energie frenetică.

Stăteam minute în sir, îi priveam în ochi și mă minunam cât de bine păreau să înțeleagă de ce suntem acolo și să ne asigure de cooperarea lor. În Serengeti am întâlnit mai mult lei masculi, iar în Ngorongoro doar leoaice care, totuși, nu mă impresioneaza la fel de mult ca domnii.

În afară de el, nu mai observam nimic în jur, ocupă cu fast și grandoare tot spațiul. Soarele e stăpânul Leului, încălzește, luminează, iluminează, uneori te orbește. Leul se simte cel mai bine la căldură, la apogeul verii, să nu-l scoatem din casă pe ploaie.

Ansamblul regal barbă-coama e semnalmentul după care recunoaștem un Leu de la depărtare. Din experiența mea, în muzee, după aceste elemente îmi dau seama care erau căpeteniile din epoci îndepărtate. În prezent, nu știu în ce măsură Leii se afla la putere, n-am făcut un recensământ al zodiilor în actualitatea politică dar, dintre personajele istorice, i-am reținut pe împărații Franz Joseph și Napoleon.

Prin cercuri de cunoștințe, în corporații și societăți, Leii își dispută cu Scorpionii pozițiile cele mai însemnate, rareori întâlnesc un Leu în postul de director-adjunct. Nu-i place să se ocupe de detalii, îl atrag opere de anvergură și cât mai creative, care-i și reușesc. Pune suflet și generozitate în orice face și oricine și-ar dori un mic rol în preajma lui.

Îmi spunea odată o poetă că patru importanți critici literari au scris despre volumele ei, și toți erau Săgetători. N-am iscodit-o dacă de bine sau de rău, însă m-am distrat copios și, pornind de aici, m-am întrebat cum ar arăta o istorie zodiacală a literaturii, să aflu ce sunt, îndeobște, eseiștii ? Dar prozatorii ? Dar poeții ? Cine s-ar încumeta să o scrie ? Probabil că un Leu.

Muzică de drum:

Croiește-ți altă soartă

Erzurum, 2022

Două prietene literare mă însoțesc prin galeria de pictură a muzeului de artă din Erzurum, Peri, una dintre Cele trei fiice ale Evei ieșită pe piață în 2016 și Feride, poreclită Pitulicea, zămislită în 1922. Pe cei doi autori, Elif Shafak și Reșat Nuri Guntekin îi leagă, la distanță de șaizeci de ani, orașele în care au ales să locuiască, fiecare la vremea sa, Istanbul și Londra.

Deși ne despart multe generații, orânduiri, obiceiuri, tradiții sociale și familiale, mai simt mai apropiată de zvăpăiata de Pitulice.

Nu întâmplător am adus-o aici, pentru că bunicul autorului, Guntekin, e chiar nepotul guvernatorului din Erzurum, un oraș de pe străvechiul drum al mătăsii.

În acei ani, multe tinere repartizate ca învățătoare, răsfirate prin cătunele nevoiașe ale Turciei, o luau ca model pe Feride ca să poată depăși piedicile înapoierii din mediul provincial.

Feride trece prin schimbări radicale, greu de închipuit când o vedem, zânatecă răsfățată, în momentele patriarhale de la Tekirdag la rude,

acasă la conacul mătușii din Istanbul, și n-aș fi crezut că va avea puterea să-și ia lumea-n cap,

lăsând tot luxul și confortul, devastată de vestea că viitorul soț era deja promis alteia. Și cum, din călduroasa Tracie, fără să știe ce o așteaptă, pornește spre austera Anatolie.

Mediul învățământului din provincie mă inspiră, profesorimea îmi e familiară, dar toate acele intrigi țesute cu premeditare, piedicile care i se pun bietei Pitulici, capcanele care i se întindeau de către oameni, chipurile, educați, m-au înspăimântat.

Intuiesc că multe din întâmplări sunt preluate din fapte reale desprinse din lunga activitate de inspector școlar a autorului.

Mi-a plăcut peregrinarea Pitulicei prin Anatolia, de la o școală la alta prin vreo zece localități pentru că trebuia să-și reînnoiască statutul de suplinitoare la fiecare început de an școlar, asumându-și umilințele cu demnitatea cuvenită unei fete dintr-o familie aristocratică, educată la o mănăstire franțuzească de maici,

spre deosebire de Peri, fata din popor care a trebuit să răzbească singură până la colacul de salvare al turcoaicelor de rând, mariajul.

Dar și Peri e deosebită de ceilalți, interiorizată, retrasă în lumea cărților și în căutare de inutile certitudini. Nu le mai căuta, îi spune dascălul ei oxfordian, e mai important să fii curioasă. Între Istanbul și Oxford, Peri îl caută pe Dumnezeu în două epoci diferite ale vieții ei.

Mi s-au părut bine documentate episoadele dezbaterilor pe tema religiei de la Oxford, pline de concepte pilduitoare asupra dialogului și tolerantei, ale sincretismului, ale avantajelor societății mondializate.

Islamul are o mulțime de aspecte pe care nu le intuim atunci când călătorim în Turcia, pe care Elif ni le aruncă în față fără menajamente. Între o mamă habotnică și un tată ateu, Peri pleacă la facultate în Anglia, la Oxford, se împrietenește cu alte două fete musulmane și să te ții reglare de conturi.

Unde e multă ideologie e prea puțin sentiment, așa merg treburile în lumea de azi când orice fapt de viață e cântărit pe balanța politicului corect, calibrat, cenzurat, aprobat sau condamnat.

Toate relațiile se dovedesc a fi doar de suprafață în mediul snob în care se învârte Peri, să cauți o prietenie profundă sau, și mai bizar, o iubire, acum când nu se mai îndrăgostește nimeni ?

Toate astea nu existau pe vremea Pitulicei, când oamenii-și manifestau fățis acordul și revolta, puteau să ia hotărâri dictate de emoții nefiltrate. Personajul din 1922 e mai pasional, mai idealist și mai cutezător decât cel din 2016.

Cea mai vibrantă scenă a fost cea în care face cunoștință cu un medic militar într-un cătun izolat, în timp ce îngrijea un jandarm rănit, iar cea mai provocatoare scenă erotică pe care am citit-o vreodată a fost când, câțiva ani mai târziu, se căsătorește cu bătrânul doctor și ne este descrisă, cu detalii picante, noaptea nunții.

Ce cauta Peri cu înverșunare în scurta perioadă a studiilor ei universitare la Oxford, îndrăgostită platonic de un profesor ?

Să ajungă la noțiunea de Dumnezeu, iar secretul se pare că-l găsise, nu era religiozitatea, nici scepticismul, ci singurătatea, aidoma acelor sihaștri și asceți care se retrăgeau în deșert ca să-și ducă la bun sfârșit căutarea spirituală. În compania celorlalți ești împins să te apropii mai mult de necurat decât de Dumnezeu, parcă așa spunea și Sartre.

Iar ea, ascunsă-ntr-un dulap din conacul unor bogătași, i l-a dezvăluit, când a venit clipa, și profesorului.

Iar noi locului ne ținem

Evora, 2020, 2022

Pe vremea Imperiului Roman, Evora era o urbe cu prestanță, după cum ne confirmă grandoarea celor două monumente de importanță majoră păstrate de două mii de ani, printre cele mai semețe rămase azi în Peninsula Iberică, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

1.În secolul 2, romanii au construit un ansamblu arhitectural cu destinație sacră în plin centru, în cel mai înalt punct al orașului, ca să poată fi zărit de departe.

Templul Dianei își revendica un pic abuziv patronajul zeiței vânătorii, doar în virtutea vecinătății cu un templu identic din orașul spaniol Merida, deoarece, în realitate, a fost ridicat pentru a preamari cultul împăratului Augustus. A traversat timpul în stare mai bună decât restul monumentelor iberice cu toate că, în secolul 5 a fost partial distrus, iar în perimetrul său au fost instalate un depozit și un abator.

L-a salvat amenințarea cotropirilor barbare de după căderea imperiului, când s-a făcut una cu fortăreața, încorporat în structura turnului de observație, supraviețuind astfel pitulat până a ieșit la iveală în secolul 19. Din cele optsprezece coloane grațioase de piatră cu elegante capiteluri corintice de marmură, au supraviețuit paisprezece, restul a fost distrus și transformat în fortificații de hoardele care au jefuit ținutul.

Sanctuarul își conservă intact podiumul și baza dreptunghiulară cu dimensiuni de cincisprezece și douăzeci și cinci de metri, însă treptele pe care se ajungea în incintă au dispărut, așa că ne vom mulțumi să-i aducem prinos de la distanță.

2.Tot din epoca romană, s-a păstrat Apeductul Apelor de Argint,

complex de instalații hidraulice în scopul alimentării cu apă a orașului,

pe care-l intersectăm pe tot parcursul traseului urban.

Construcția de bază din timpul romanilor a fost reamenajată în 1537, ca să aducă apa dintr-un izvor pe o distanță de optsprezece kilometri.

Numele are dublă semnificație, una că apele erau argintii, curate, și cealaltă adăugată ulterior, din cauza costurilor astronomice ale șantierului.

Secțiunea cea mai vizibilă se găsește în exteriorul zidurilor orașului și are o înălțime de doisprezece metri,

însă, în centru, cu greu deosebim apeductul de casele cuibărite între arcurile lui,

și nu numai atât.

Dacă urmăm apeductul pas cu pas pe străduțe, vedem cum, între două arcuri, a fost edificat un templu unic în Peninsula Iberică, rămas acum stingher în plină zonă comercială.

Chiar dacă azi nu mai servește la alimentarea cetățenilor cu apă,

construcția s-a preschimbat cel puțin în sursă de inspirație pentru fotografii amatori de instantanee inedite.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Toate numele

De treci codrii de aramă

Domodossola, 2018

Circuitul celor nouă Munți Sacri din Piemonte și Lombardia incluși în Patrimoniul Mondial UNESCO ascund, printre alei umbroase, mici capele diferite ca stil, ridicate între secolele 15-18 ca locuri de rugăciune alternative la locurile sfinte din Ierusalim, cetate devenită pe atunci inaccesibilă din cauza amenințării musulmane.

Urmând parcursul de drumeție devoțională și pelerinaj care leagă între ele aceste situri religioase, să facem o scurtă etapă la Domodossola,

intersecție a unor pitorești poteci de-a lungul parcurilor naționale din Italia și Elveția.

La doar câțiva kilometri de oraș, urcăm ușor pe Sacro Monte Calvario, unul dintre cei nouă munți sacri, pe a opta poziție în ordinea vechimii,

sanctuar întemeiat în 1657 la inițiativa unor călugări capucini, o branșă secundară a ordinului franciscan, care aspirau să se retragă în acel loc ascuns cu strășnicie în pădure.

Animat de năzuința de a fi de ajutor comunității, un călugăr filosof a înființat, în secolul 19, în incinta complexului, un institut de binefacere încă funcțional și azi.

Traseul pe care sunt presărate cele cincisprezece capele ale capucinilor pornește chiar din marginea orașului,

înfundându-se treptat în desișul vegetației parcului natural și refac cele paisprezece opriri ale Patimilor lui Iisus pe drumul crucii.

Unele se văd din poteca principală, altele se cer căutate, cu suișuri și coborâșuri, fiecare cu arhitectură diferită și decorațiuni de pictură și sculptură reprezentând scene din Noul Testament.

O astfel de plimbare poate fi un prolog ideal pentru o seară în seducătorul orășel piemontez

care îmi dă prijejul să cunosc și să apreciez calitatea vieții reflectată în produsele locale.

Orașul se bucură de un interes turistic remarcabil, având în vedere că e prima stație în care se opresc toate trenurile după frontiera cu Elveția,

în gara cu statut de monument istoric proiectată de Luigi Boffi și inaugurată în 1888, ani când a devenit un important nod internațional de cale ferată între Milano și Elveția.

Liniștita arhitectură de munte,

cu palate discrete, din secolul 17, predispune la o pasionantă și aproape orientală petrecere a timpului,

privind la călătorii care ies din gară, iar gastronomia locală poate configura în chip convingător obiectivul unui pelerinaj culinar la înălțime.