Lună: mai 2024

Dintr-o sorbire

Bordeaux, 2019

Vinul a profilat destinul comercial al orașului încă din anul 43 î.Hr., când romanii au început să cultive vița-de-vie pentru consumul soldaților încartiruiți aici în număr mare, care-l beau ca pe apă, tradiție cinstită până spre zilele noastre.

Până în anii 70, când prin Bordeaux trecea Turul Franței, erau organizate puncte de realimentare unde cicliștii făceau etape să se hidrateze în timpul cursei, vinul fiind un produs reglementar, alături de bere și apă, care putea fi consumat în competiție, unde producătorii își instalau tonetele cu butoaie ca să-și facă reclamă, iar vinul curgea la robinet.

În vremurile de azi, avem de ales între șaizeci și cinci de soiuri diferite de vin local de degustat cu masură în peste cele o mie șase sute de restaurante din oraș. Cele mai costisitoare vinuri roșii din lume se produc lângă Bordeaux, fiecare specific solului, iar vinul e motivul principal al turismului girondin.

Și, pentru că inspirația nu survine la voia întâmplării, inventatorul etichetei de vin a fost, în 1777, un litograf și caligraf din Bordeaux, care a lipit pe sticle primele bucățele de hârtie imprimate de el însuși, sub denumirea de vinietă.

Dar nu de-asta am descins două zile pe malul Garonei. M-au interesat muzeele deosebit de bogate, în concordanță cu orașul, înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO în calitatea sa de cel mai vast ansamblu urban din lume, care se bucură de o calitate a vieții remarcabilă, printre cele mai înalte din Europa, datorită gastronomiei, culturii, amenajărilor peisagistice, istoriei.

Am identificat cel mai vechi vestigiu, dar nu chiar atât de vechi ca viile, Palatul Gallien, care adăpostește ruinele unei arene romane din secolul 2 cu o capacitate de cincisprezece mii de locuri.

Din Evul Mediu, se păstrează impecabil Poarta Cailhau, teminată în 1496, intrarea principală a cetății vreme de două secole, în principal cu rol defensiv. Atestată ca primul monument din Bordeaux construit pentru a slăvi un rege, Charles VIII, la Revoluție i-au fost ciobite ornamentele, considerat un simbol al regalității.

Din fericire, pagubele n-au fost mari și, când vremurile s-au liniștit, în interiorul porții s-au improvizat trei apartamente, închiriate ulterior unui cantaragiu de sare, unui cizmar și unui scriitor public, pâna în 1882, când a intrat în renovare și atestat ca monument. Tot din epoca medievală a supraviețuit Turnul Vrajitoarelor, vestigiu dintr-o fortăreață de apărare împotriva englezilor după ce s-a stricat prietenia, timp îndelungat închisoare în ale cărei cotloane prizonierii erau supuși chinurilor.

Pe malul Garonei, englezii debarcau din cețurile pre-medievale, de pe corăbiile lor, ca să-și facă plinul cu licoarea dionisiacă în schimbul altor marfuri.

În anii 1200, după căsătoria ducesei Aliénor cu Henri II Plantagenet, orașul a dobândit statul de offshore, prin scutirea de taxe în comerțul cu Anglia, iar averile negocianților de vin au atins cote de neînchipuit.

Atunci a fost construită catedrala St.André, palate și instituții impunătoare.

Însă nivelul de bunăstare nu s-a oprit aici, a continuat să crescă în virtutea negoțului cu Africa.

În calitate de cel mai mare port al Frantei între secolele 16 și 19, comerțul cu sclavi aduși de pe coasta de vest a Africii a consolidat și mai mai mult patrimoniul marilor familii care, în vremurile progresiste care au urmat, au fost nevoite să se eclipseze, cum se întâmplă la schimbările de rânduieli, dar, cu toate acestea, Bordeaux a continuat să fie un oraș înstărit, pentru că averile lor nu s-au evaporat, ci s-au redirecționat.

Pâna în 1832, centrul era complet separat de continent prin Garona cu estuarul său și a avut deschidere doar spre ocean.

Oamenii se uitau într-o singură direcție, cea din care venea bunăstarea, iar în interiorul pamânturilor, vinurile se dirijau spre palatele regale, saloanele burgheziei și instituțiile religioase. Mai târziu, spre toată planeta, iar azi beneficiază de reputația de a fi vinul cel mai contrafăcut din lume.

De trei ori capitală a Franței, nu mă surprinde grandoarea arhitecturală de calibrul Parisului și observ cum, adaptată la specificul activității, arhitectura imobilelor a fost astfel concepută pentru a înlesni transportul butoaielor. Marea burghezie s-a dizolvat in mici comerțuri determinate de mutațiile produse prin deschiderea orașului spre est. Treptat, toți industriașii de frunte ai Franței și-au cumpărat podgorii lângă Bordeaux ca un titlu de glorie și, în ultimii ani, veniți dinspre soare-răsare, un mare număr de investitori chinezi.

Ca și la Paris, lărgimea fluviului configurează culorile cerului. Pe malul Garonei, hangare și silozuri reabilitate în stil contemporan culminează cu sclipitoarea Cité du vin, unde, ca peste tot în oraș, sunt organizate degustări. Și, pentru ca experiența să fie judicioasă, cărțile lui Robert Parker pot fi o convingătoare sursă de informație.

Lasă-ți lumea ta uitată

Ivanovo, 2024

Să nu ne grăbim spre graniță, ce dacă plouă, să o cotim spre Ivanovo, în sihăstrie.

De multă vreme nu mai trăia nici un pustnic în peșterile căzute în ruină din defileul Rusenski Lom, la douăzeci de kilometri de Ruse.

Acele mănăstiri ajunseseră să nu mai aibă nici măcar nume. Locuitorii satului Ivanovo, la trei kilometri de stâncă, au fost primii care s-au încumetat să se apropie de pereții inaccesibili și să numească Valea Domnului unul din schituri datorită unei imagini pictate în care ei l-au recunoscut pe Atotputernic. Altă biserică a primit numele de Sfântul Scris, date fiind inscripțiile foarte bine păstrate. Alta, Biserica Îngropată. Iar cea mai frumoasă se chema simplu, Zarkvata, adică Biserica.

Foarte puține s-au păstrat în stare bună în ansamblul mănăstiresc suspendat la treizeci și doi de metri deasupra râului.

Peșterile au fost locuite neîntrerupt între 1186 și secolul 17, dar capriciile vremii, alunecările de teren, cutremurele le-au șubrezit încetul cu încetul.

Azi, natura fără prihană înveșmântează stâncile, ascunde intrările secrete ale chiliilor și schiturilor pictate în stilul rafinat din vremea Paleologilor. Mănăstirea a fost întemeiată de părintele Ioachim, mai târziu primul patriarh al bisericii ortodoxe bulgare.

Pe atunci, mai erau și alte așezăminte rupestre, însă datorită protecției regale, Ivanovo a devenit cel mai cunoscut.

Potecile străbat o parte din mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, activă în timpul celui de-al doilea Țarat bulgar, între 1186 și 1396. Capele și chilii de sihaștri au fost săpate în stâncă, pictorii de icoane au decorat tavanele și pereții cu tablouri, chipuri și fresce.

Peșterile aveau dimensiuni până la 12,5 pe 9,5 metri, multe erau doar mici văgăune pentru însingurați, dar, în toate, pustnicii își încropisera un locșor pentru icoane. Ca în multe regiuni răsăritene, Cappadocia, Armenia, Georgia, Siria, asceții își configurau imense mănăstiri cu chiliile suprapuse aidoma unor etaje. Cele de la Ivanovo, incluse în Patrimoniul UNESCO, ascund picturi murale inestimabile din jurul anului 1360.

Doar o singură biserică, a Sfintei Fecioare, și o capelă, a Sfântului Gherasim, se pot vizita. Celelalte patru lăcașuri împodobite cu fresce sunt menținute sub supravegherea UNESCO în stare de conservare, dar închise publicului.

Călugării ajungeau aici prin vechea intrare, unde se află acum balconașul suspendat pe care-l zăresc din parcare, fără să bănuiesc că voi răzbi până acolo.

Ei urcau pe o scăriță de lemn care șerpuia pe stâncă, împrejurul muntelui. Deschiderea pe care se intră azi a fost săpată de arheologii francezi în 1936, atunci când au descoperit și picturile murale.

Custodele, foarte amabil, e disponibil să ofere explicații în românește. În 1980, spune, s-au făcut lucrări de hidroizolație deasupra peșterii, iar frescele au fost acoperite cu un lac special.

Picturile cele mai bine păstrate se află pe tavan și, din cele douăzeci și cinci de scene pictate initial, azi au mai rămas în stare bună douăzeci și una. Aranjarea personajelor, când înșiruite, când grupate compact, gesticulația, privirile, trăsăturile preocupate ale fețelor comunică o expresivitate plină de înțelesuri.

Figurile lor sugerează mai mult decât ce putem noi percepe acum și, din tot ce citesc despre reprezentările de aici, ies la iveală asemănările de stil, ipostaze și atitudini cu frescele de la Muntele Athos.

Istoricii de artă au recunoscut în picturi stilul școlii din Târnovo, activă în secolele 13-14, ultima în stil bizantin sub influența doctrinei isihaste.

Din alte surse, autorii ar fi fost aduși de la Constantinopol, pentru că ambițioșii regi bulgari doreau să beneficieze de cea mai înaltă măiestrie.

Sprijină această ipoteză decorul unde observ, integrate în peisajul stâncos al defileului, clădiri preluate din stilul antichității, cunoscute pe atunci doar de artizanii din Bizanț.

Deși picturile aparțin unor stiluri diferite într-o ordine cronologică neprecizată, biserica a fost atestată drept cel mai vechi monument, simplitatea sa, o singură navă cu absidă, o confirmă.

Reprezentările în mărime naturală ale sfinților împodobesc partea din spate, iar deasupra lor, în nuanțe deschise, scene din ciclul Patimilor acoperă întreg tavanul. Inscripțiile în bulgară datează din secolul 13 și indică existența mai multor schituri.

Pe unul din pereți, protectorul lăcașului, Ioan Asan II, e reprezentat cu miniatura edificiului în mână. În timpul domniei acestui țar credincios, Imperiul Balcanic medieval a luat avânt, motiv pentru care a primit titlul de Cuceritor.

Țarul a favorizat religia și a stimulat credința supușilor încurajând pelerinajele la Ivanovo care a cunoscut o perioadă înfloritoare cu patruzeci de biserici active și trei sute de chilii locuite.

Pelerinii de viță nobilă au atras învățați care au transformat mănăstirea într-un centru reputat al isihasmului, practică de rugăciune a credinței orientale întemeiată pe o stare de concentrare și pace launtrică în care sufletul asculta și i se deschidea lui Dumnezeu. În scripturile mănăstirilor, monahii copiau și traduceau cărți de peste tot și astfel s-a perpetuat ținuta culturală și înalt religioasă a locului.

Cei mai pricepuți pictori fuseseră chemați să decoreze pereții în compoziții cu chipuri expresive și veșminte bogate, și, nu întâmplător, secvențele evocă, prin claritate, stilul anluminurilor din manuscrisele religioase, artiștii lucrau simultan și se influențau reciproc. 

Pe lateral, pătrund în capela Sfântului Gherasim de la Iordan, unul dintre Părinții Pustiei, unde s-au păstrat câteva scene din viața lui și fragmente de fresce cu înmormântarea Sfântului Efrem Sirul. Cel mai clar se distinge Sfântul Gherasim călărind leul îmblânzit.

Legenda spune că sfântul a învățat vietatea să i se supună după ce i-a scos un ghimpe din lăbuță și l-a vindecat. În semn de recunoștință, leul l-a purtat în spate pe drumul spre Ierusalim.

La scurt timp după cucerirea otomană, în secolul 14, și răspândirea Islamului în Imperiul Bulgar destrămat, pustnicii au abandonat așezămintele săpate în stâncă. Frescele s-au degradat rapid înfruntând zăpada, ploaia, diferențele mari de temperatură, însă, în tot ce a rămas, se regăsește identitatea întregii lumi balcanice.

Dar să nu dăm vina pe turci, nu doar ei au distrus picturile, ci au fost vandalizate, cu evlavie, și de credincioșii veniți să se roage. Ei erau convinși că, dacă zgârie ochii sfinților și amestecă în apă acele mici fragmente de tencuială, se vor tămădui de bolile oftalmologice. Din fericire, conotația religioasă a dispărut înainte ca toate părțile corporale ale personajelor să fie scrijelite. Să iau și eu ceva cu mine, câteva fărâme din liniștea și împăcarea pe care cei din vechime știau bine cum să o afle.

De mama focului

Baku, 2023

Parțial, călătoria mea în Azerbaidjan s-a intersectat cu cea întreprinsă de Alexandre Dumas în 1858 și, printre obiectivele care au coincis, mă opresc la sanctuarul focului Ateșgah.

La momentul vizitei, gândul îmi zbura în altă parte, erau locuri în care voiam neapărat să ajung, adică nu, îmi doream neapărat să ajung undeva, dar nu știam unde.

Așa cum zeii le potrivesc întotdeauna pe toate, am aflat care era acel loc nebănuit abia în ultima zi, la ultima oprire, dar mai e până atunci. Asta ca să improvizez o explicație că nu m-a impresionat prea mult acest templu și că mi s-a părut mult mai pasionant povestit de Dumas în cartea lui despre Caucaz decât văzut la fața locului. Să pășim pragul venerabilei porți îndreptată spre Răsărit.

Monument unic, amenajat într-o curte triunghiulară înconjurată de ziduri, complexul zoroastrian din secolul 18 are în interiorul sanctuarului central un altar.

O flacără ce părea veșnică, alimentată de un zăcământ de gaz natural, a ars până în 1969, după care a fost nevoie să se racordeze la sistemul cartierului.

În patru puncte care înconjoară altarul ard alte focuri mai mici, aprinse doar de sărbători. Lipite de zidurile împrejmuitoare, au fost adăugate celule hărăzite discipolilor zoroastrieni sosiți din Iran și India să se retragă în asceză și rugăciune. În unele era săpată o nișă pe al cărei pervaz odihneau idoli indieni.

Discipolii, spre deosebire de oaspeții ocazionali, erau îmbrăcați foarte sumar, și doar în timpul exercitării ritualului când, în zori, așezați în cerc, aduc ofrandă focului fructe, flori, pâine și lapte. Altminteri, soarele n-ar mai răsări.

Preoții acestui cult se numeau magi și, spune Dumas, pe lângă ei se mai aciuaseră și ghiauri scăpați de prin Turcia și Egipt, fugind de persecuții, care găsiseră aici un mediu tolerant pentru orice cult religios.

La început, mai trăgeau și negustori din tot spațiul indo-persan, între două caravane pe drumul mătăsii, care, în schimbul povețelor căpătate de la asceți spre dobândirea înțelepciunii, contribuiau la funcționarea sanctuarului.

Pentru adepții cultului, focul însemna începutul și sfârșitul creației, cu puteri ambivalente, purificatoare și distrugătoare. Rezidenții permanenți practicau forme de pioșenie uneori extreme, petreceau mult timp încremeniți într-o poziție supărătoare sau legați cu lanțuri grele.

Dumas a asistat la o celebrare a serviciului sacru care consta într-o psalmodie cu voce joasă, a unui cânt pe două-trei tonalități în care numele zeului Brahma revenea des.

În toată mănăstirea mai rămăseseră să locuiască permanent doar trei adoratori ai soarelui, veniți din India.

Din când în când, oficiantul se prosterna cu fața până la pământ, iar diaconul lovea unul de altul două talgere cu sunet puternic, marcând trecerea de la o etapă la alta a serviciului terminat cu împărtășania enoriașilor care au primit fiecare de la călugăr câte un cubuleț de zahăr. După slujbă, a vizitat curtea, s-a uitat cu luare-aminte la puțuri, s-a aplecat să privească în adâncul lor nesocotind interdicția, întrucât vaporii degajați pot să-l facă pe curios să-și piardă simțirile.

Cel mai adânc are șaizeci de metri, e împrejmuit de un parapet și, pe vremuri, se scotea apă din el, ce-i drept tulbure.

Într-o bună zi, apa a secat, iar oamenii au aruncat o torță în adâncuri ca să lămurească ce s-a întâmplat. Atunci a izbucnit o vâlvătaie care nu s-a mai ostoit. Alte puțuri, mai mici, se găsesc la chiar nivelul solului, acoperite doar cu un grilaj. Templul a avut o importanță specială pentru adepții indieni Șiva și Ganeșa, însă călătorii menționează în însemnările lor multe alte divinități cu tot atâtea ritualuri ale încălzirii corpului produse, în lipsa focului, și printr-o alimentație foarte condimentată, atestată încă de la vracii și magii culturilor primitive.

Devoții hinduși au fost dintotdeauna cei mai numeroși, cu pleiada lor de zeități și, de aceea, nu s-a urmat niciodată cu precizie un anume ceremonial, fapt pe care îl consider convenabil pentru că fiecare trăiește sacralitatea urmându-și propriile intuiții.

Ghidul îmi spune că Dumas ar fi dormit două nopți în turnulețul de la intrare. Nici pomeneală.

În jurnalul său de călătorie, scriitorul povestește cum comandantul garnizoanei ruse îl invită la un ceai, chipurile, acasă la el, în satul cu sanctuarul, însă, când ajunge cu însoțitorul său, prefectul Baku-ului, descoperă uimiți că, de fapt, ofițerul întinsese masă-mbelșugată într-o odaie dichisită, cu paturile gata făcute pentru ca musafirii să petreacă noaptea acolo după ospăț. Dar, fiind așteptat, Dumas a preferat să se întoarcă la Baku imediat dupa cina compusă din pilaf, frigărui, pere, struguri, lubeniță, cât să ne facă poftă de o călătorie în Caucaz.

Luminătorii

Izamal, 2019

Toate diminețile mexicane au o strălucire specială, însă, în Izamal, plenitudinea luminii vine din îngemănarea, consfințită în timpuri vechi, a soarelui cu luna.

Mărturie stau rămășițele celor cinci piramide dispuse pe un larg perimetru, pe amplasamentul unui mare centru religios maya din perioada pre-columbiană, locuit neîntrerupt din anul 750 î.Hr.

Începând din anul 1000 și până la colonizarea spaniolă, a fost cel mai vestit centru de pelerinaj din regiune.

Arheologii au identificat până azi o sută șaizeci și cinci de structuri diverse de jur împrejurul centrului istoric.

Principalele sale temple erau închinate soarelui și, ca urmare, azi orașul e cunoscut sub denumirea de ,,orașul galben’’, datorită culorii în care sunt zugrăvite toate imobilele, cu mici inserții de alb.

Argintiul discret al lunii și auriul stăpânitor al soarelui semnifică sincretismul care, în Mexic, îi înfățișează peste tot pe Maica Domnului sub simbol lunar, iar pe Iisus sub simbol solar, în continuitatea zeilor la care se închinau indigenii înainte de colonizare.

În secolul 16, când au pus piciorul în Izamal, primul lucru pe care l-au făcut spaniolii a fost construirea unui mic sanctuar creștin în vârful celei mai înalte piramide.

La temelia sa, franciscanii au fondat așezământul Sf.Anton din Padova sub auspiciile lui Diego de Landa, al patrulea episcop al Yucatanului, care a trăit aici și a adus imaginea unei Sfinte Fecioare guatemaleze.

El a rămas în istorie pentru atitudinea sa controversată în privința indigenilor. Înflăcărat contestatar al idolatriei, a dat ordin în 1562 să fie distruse în totalitate manuscrisele de religie, cultură și civilizație maya.

După aceea, mânat de remușcări, a reunit într-o culegere cele mai prețioase informații asupra obiceiurilor locale, devenind primul specialist din istorie care a încercat să descifreze scrierea maya.

Lui i se datorează mănăstirea, faimoasă în lumea catolică pentru imensul atrium mărginit de o galerie adăugată în secolul 17, a cărei strălucitoare culoare galbenă a fost adoptată ulterior de toată așezarea.

Terminat în 1561, atriumul e al doilea din lume ca amploare după cel al Vaticanului.

La construirea sanctuarului s-a folosit piatra piramidei în jurul căreia a fost amplasat și al altor edificii maya, strategie aplicată de spanioli la scară largă.

M-a impresionat simplitatea înduioșătoare a mănăstirii, contrastul dintre renumele ei și interiorul care a dorit aproape cu îndărătnicie să rămână modest, apropiat de sufletul pelerinilor veniți în căutarea unei alinări.

Cred că în acel moment am avut o, nu știu dacă revelație, mai degrabă impresie, că nu folosește la nimic ornamentația exagerată și opulentă în cazul locurilor de cult și, de fapt, în nici un alt caz.

Oricum, spaniolii n-au reciclat aurul și comorile indigenilor pe plan local, ci le-au luat acasă.

După sanctuar, s-au edificat zidurile cetății și porțile sale, încă vizibile, pentru ca, în scurt timp, Izamal să devină cel mai important așezământ marial din Yucatan, frenezie manifestată în fiecare an de 15 august.

În 1961, primarul a dat dispoziție să se văruiască tot orașul în alb și galben, ca și cum s-ar fi pregătit încă de pe atunci pentru vizita, treizeci de ani mai târziu, a Papei Ioan Paul II, care i-a adus în dar Maicii Domnului o coroniță de argint.

În împrejurimile orașului, cea mai înfloritoare s-a dovedit industria de agave, una dintre plantele sacre din Mexicul prehispanic, din care localnicii au fabricat sfoară și fire pentru țesături până în anii 1960, când tehnologia americană a luat locul manufacturilor,

dar și mezcal, un fel de țuică mexicană produsă artizanal în distileriile de la fața locului. În Europa, această varietate de cactus crește, pe zone mai restrânse, în Italia și în Canare.

Izamal continuă să rămână și azi un centru prestigios de pelerinaj în Yucatan pentru miracolele care s-au împlinit aici,

datorate mai multor sfinți ale căror imagini aduc nădejde credincioșilor.

Și în acest loc, ca peste tot în Mexic, în toate sanctuarele vizitate, am apreciat că nu se aplică, nici măcar în timpul slujbei, constrângerea ținutei vestimentare.

Se pare că, aici, sfinții nu țin cont de aparențe și cred că au perfectă dreptate. Dacă nici ei nu pot citi în sufletul omului, atunci cine ?