Lună: martie 2024

Dosarul Pelican

Tinos, 2023

Lumea a fost creată pe o insulă, ,,ada’’ în limbile turcice, spun lingviștii, iar primul său locuitor a fost Adam.

Toate insulele păstrează în ele ceva primordial, însă cele grecești au pentru mine o încărcătură unică de sacralitate, senzație pe care o regăsesc intactă, regenerantă, la fiecare nouă debarcare, în orice detaliu, oricât de neînsemnat. Și, atunci când mi se scot în cale dovezi din care desprind înțelesuri, am certitudinea că mă aflu în locul potrivit.

Socotită insulă binecuvântată prin numărul mare de capele și biserici, peste o mie două sute, prima plimbare, într-o duminică dimineață, a fost spre una dintre acestea. Mi se aranjase, fără să știu, o întâlnire cu un mesager special.

Am ajuns în plină ședință foto și am așteptat la rând după doamna care se grăbea să surprindă instantanee înainte ca protagonistul să se plictisească.

Pelicanul, pasărea din pustie, pasărea singuratică, pasărea pescar, simbol consacrat al lui Iisus, simbol al martiriului, al reînvierii, al sacrificiului, poposise pe balustrada din pragul vechii catedrale ortodoxe a insulei, biserica Taxiarhilor, construită în 1759 pe locul unui vechi edificiu venețian. Înainte de a-l fi întâlnit în trecut pe insule aflate peste mări și țări, pelicanul a fost dintotdeauna pentru mine un simbol al Dunării, dar, pe parcurs, i-am descoperit conotații în toate sferele spirituale.

Se menționează însușirea acestei păsări de a nu se hrăni decât cu cantitatea de mâncare necesară supraviețuirii și de a destina tot ce e în plus celor neajutorați. Folosit ca efigie în blazoane aristocratice, e descris într-un dicționar al nobleței ca simbol al iubirii prințului pentru comunitatea sa. Emblemă a tandreței părintești, își adună în gușă provizii de pește pentru a-și hrăni puii după cum mi-am dat seama din mirosul degajat de la câțiva pași.

Dante evocă în Divina Comedie similitudinea cu Iisus în timpul Cinei, când Sf. Apostol Ioan se apleacă punând capul pe umărul sau la pieptul lui Iisus.

Nu departe de locurile sfinte, la egipteni, era o vietate de agrement care se plimba pe lângă heleșteiele din grădinile palatelor, iar într-un alt spațiu religios, musulmanii l-au venerat întrucât contribuise la construcția Kaabei, la Mecca. N-a scăpat nici de alchimiști, care îl folosesc ca pe o imagine a purificării. Și pentru a încheia procesul instruirii, pelicanul figurează pe mantia francmasonilor când are loc ceremonia de consacrare a unui postulant la treapta supremă, cea de mare maestru, odată cu desăvârșirea ierarhiei inițiatice.

Însă eu am preferat teoria că pelicanul simbolizează axioma tratată de învățați din cele mai vechi timpuri după care, în căutările noastre, descoperim doar ceea ce deținem deja înlăuntrul nostru, nimic altceva, iar o călătorie ne îndrumă spre tot ce posedăm fără să ne dăm seama.

Într-un suflu

Paris, 2024

Ceea ce ne leagă, dincolo de limbaj, e tăcerea, spune arhitectul Bijoy Jain. Tăcerea are propriul ei sunet, suflul vieții, pe care-l ascultăm cu toții în interiorul nostru și care conectează toate ființele.

Liniștea, timpul și spațiul sunt veșnice, ca apa, aerul și lumina. Să plutim prin ele în spațiul magic creat de arhitectul indian la Fondation Cartier.

Cred că, dincolo de conotațiile filosofice care au creat baza conceptuală a expoziției, pentru mine e important ca locul unde îți tragi sufletul să fie creat ca un spațiu în care natura să fie predominantă, chiar dacă se află în interior, la adăpost de intemperii, întru totul ca în expoziția Le souffle de l’architecte deschisă până în 21 aprilie 2024 la Paris.

Îmi place liniștea, îmi place aerul înmiresmat de vegetație, iar plantele mele preferate sunt bambușii cu forța lor regeneratoare, celebrați de cultura asiatică datorită energiilor pozitive pe care le degajă, îmi place, în jurul meu, lume educată care vorbește încet și din a cărei conversație interceptez crâmpeie inspiratoare. Toate acestea au țesut o ambianță de care nu mă puteam desprinde.

Arhitectul indian cu un parcurs profesional impresionant, venind de la Mumbai, St.Louis, Los Angeles, Londra, profesor într-o universitate elvețiană, după ce a predat la Yale și Copenhaga,

ne comunică filosofia sa prin secvențe de viață indiene începând chiar din mesajul fotografiei de prezentare, desculț și îmbrăcat în stilul tradițional, simplu, al indienilor.

Cu limbajul minimal, sacru, al materiei, piatră și bambuși esențialmente, zămislește o simfonie a tihnei în armonie perfectă cu natura împrejmuitoare, inspirat amenajată de fundația pariziană.

Mă așez pe o băncuță confecționată din tije de bambus culese în padurea Dang din Maharashtra, îmbinate prin legături din fir de mătase,

și mă las în voia acelei stări ivite atunci când parcurg expoziții de calitate, unde privirea, visarea și meditația se contopesc.

Delicatețea sculpturilor de animale protectoare, semnificative în tradiția indiană, fațada unor locuințe populare sau fragmente dintr-un vechi ritual musulman șiit, elemente de mobilier ancestral creat în stil contemporan,

cu resurse financiare foarte limitate, ne conduc pe un tărâm îndepărtat, dar care devine intim.

Întâlnisem în incursiunile indiene ale lui Mircea Eliade evocarea unor fenomene senzoriale declanșate de străfundurile memoriei, hrănite de imaginație și intuiție,

configurate în vise provocatoare de visuri, și năzuiam să călătoresc pe urmele sale în India. M-a fascinat, în miez de iarnă pariziană, regăsirea materială, în plăsmuirile lui Bijoy Jain, a spațiului fermecat indian prielnic reveriei.

Toate expozițiile sunt experiențe emoționale, însă aceasta mi-a oferit în plus surpriza unui rar confort al spiritului, după care tânjisem îndelung.  

Odată ca niciodată

Antiohia, 2022

Destinul zbuciumat al primei moschei atestate între hotarele Turciei de azi începe în 636 d.Hr., sub patronajul unui profet si martir, Habibi-i Neccar, despre care se spune în Coran că a fost trimis de Dumnezeu pe pământ.

Surse creștine afirmă totodată ca el ar fi fost primul cetățean al urbei care s-a convertit la creștinism și, ca urmare, martirizat alături cei doi propovăduitori care l-au convins să facă acest pas.

Alte studii l-au identificat pe Habibi-i Neccar cu profetul creștin Agabus care a trăit în secolul I și a pierit în chinuri ca urmare a susținerii crezului său.

Privesc, plimbându-mă prin curtea vastă, moscheea primitoare, nouă, modificată și renovată de-a lungul fiecarui secol, din cauza frecventelor seisme, a cărei ultimă formă arhitecturală datează din secolul 19.

Ca peste tot în Asia Mică și Orientul Mijlociu, în perimetrul ocupat de Imperiul roman și locuit de greci, moscheile n-au fost niciodată ridicate la întâmplare pe un teren viran.

Pe exact acest loc, se gasea în Antichitate un templu păgân, transformat în biserică odată cu instalarea noii religii creștine care, la rându-i, la venirea turcilor din Asia Centrală, a fost preschimbată în moschee în virtutea noii religii islamice. În curte, zăresc o coloană oarecum stingheră, înrădăcinată la un nivel inferior solului, rămășiță a precedentelor metamorfoze arhitecturale.

O elegantă fântână sprijinită pe douăsprezece coloane, una pentru fiecare lună a anului, ipostază a desăvârșirii ciclului temporal, servește la abluțiunea rituală dinaintea rugăciunilor.

Pentru mine, acest spațiu a însemnat cea mai intensă experiență spirituală din vechea Antiohie și printre cele mai memorabile din Turcia, fără să fi citit dinainte pagini care să-mi pregătească orizontul de așteptare.

Pe o bancă din curtea moscheei, am zăbovit îndelung privind armonia țesută de soarele de octombrie, lumina care se răspândea din vegetație, din zidurile edificiului, din smerenia credincioșilor care pătrundeau în interiorul moscheii, din liniștea rugăciunilor,

ca și cum toate energiile spirituale acumulate de la începuturile așezământului, păgâne, creștine și islamice laolaltă, mi-ar fi transmis un magnetism sacru. Interiorul simplu și odihnitor adăpostește mesajul unor versete din Coran.

În încăperea de pe lateralul moscheii, câteva grupuri așteaptă să intre la cele două sarcofage, unul al profetului Iona, altul cu rămășițe (parțiale, întrucât sunt disputate de multe locuri sacre) ale Sfântului Ioan Botezătorul.

Am prins momentul când lumea s-a mai rărit ca să pot pătrunde în micul spațiu unde creștini și musulmani laolaltă vin în pelerinaj la sfintele relicve ca să mediteze și să se roage.

În cripta din subsolul moscheii, se află și rămășițele profetului Habibi-i Neccar și ale altui misionar creștin a cărui identitate a rămas în studiu.

Cele trei sarcofage se aflau deja aici cu certitudine în momentul transformării bisericii în moschee și e de mirare că musulmanii au păstrat în lăcașul lor, cinstindu-le, și rămășițele creștine.

O liniște de nepătruns domnește acum peste toate.

De-o fi una, de-o fi alta

Paris, 2024

Discreția obligatorie din viața amoroasă a unui domn lasă în suspans numele unora dintre portretele aduse de peste mări și țări în expoziția de la Orangerie, iar explicațiile nu potolesc pe de-a-ntregul curiozitatea vizitatorului. Deși expoziția are o temă cu totul diferită de prezențele feminine în viața lui Amedeo Modigliani, mi-am asumat libertatea de a o privi doar din această perspectivă care, pe moment, mă interesa mai mult.

Din totalul de patru sute de pânze lăsate de pictorul livornez de origine tunisiana sefardă, trei sute cincizeci reprezintă femei. La începutul carierei, nesigur de talentul de pictor, s-a consacrat în întregime sculpturii în piatră sub influența vecinului său, Brâncuși. Praful emis din cioplire îi agravează boala de plămâni, așa că renunță, însă preia în picturile sale liniile esențializate ce urmau să fie gravate în piatră. Din sculpturi, doar patruzeci au supraviețuit și toate reprezintă femei.

Cuceritorul neliniștit, hăituit și pribeag care a trăit doar treizeci și cinci de ani a găsit inspirație și energie numai în compania doamnelor. Chipeș, cu maniere alese, seducea tot ce-i ieșea-n cale recitând din Lautréamont și Dante, dar puține-i știau firea. Consumator de opium și alcool, ajungea la explozii de furie și violență nestăpânită care se lăsau în general cu bătaie ca în cazul mediatizat al lui Beatrice Hastings,

o scriitoare din boema londoneză pripășită prin Paris, care a locuit, printre alții, și cu el, doi ani în Montparnasse, publicând totodată într-o gazetă din Londra, prin corespondență, peripețiile tumultoasei lor vieți domestice. În grupul lor de prieteni, își pasau cuceririle de la unul la altul și nu e de mirare că, uneori, ele capătă un nou profil odată cu noul iubit, așa că o regăsim pe Beatrice și sub numele de Madam(e) Pompadour, tot literată, așadar.

Printre celebritățile trecute pe lista aventurilor galante, dar neindentificată în expoziție, se numără și poeta rusoaică Anna Akhmatova, amantă și muză timp de câteva luni. În 1910, poeta de douăzeci și unu de ani călătorește în luna de miere la Paris, și-l urmărește prin Luvru pe pictorul care desena în secția de egiptologie, apoi se plimbă împreună prin ploaie în Jardin de Luxembourg unde el îi recită Verlaine. Patruzeci de ani mai târziu, poeta evocă vraja acelor clipe într-o carte de amintiri.

Pe Berthe Weill, o femeie importantă din viața lui în calitate de proprietară a galeriei care i-a găzduit, în 1917, prima și ultima expoziție, interzisă imediat dupa vernisaj de poliție pe motiv de ultraj la bunele moravuri din cauza nudurilor, n-am văzut-o niciodată expusă sau poate am văzut-o și nu mi-am dat seama cine era, fiindcă Modigliani a pictat-o cu înfățișare de bărbat, confirmare a faptului că n-a figurat în buchetul său de cuceriri.

Apar în peisaj, firește, multe necunoscute, cum ar fi Antonia, frumoasa irlandeză cu ilic și broșă,

roșcata cu medalion, vedeți că are gusturi variate,

o vedem și pe doamna Hanka Zborowska venită dintr-o colecție particulară, soția unui negustor de artă care l-a susținut pe Modigliani și chiar l-a întreținut într-un lung sejur la Nisa.

Acolo se pare că a întâlnit-o pe demoazela în roz, pictată la întoarcerea din sudul Franței în galeria familiei Zborowska, pesemne în timpul confidențelor, altminteri, nu vreau să fiu indiscretă, cum s-ar interpreta patul din fundal ?

O anumită Elvira șezând cuminte pe scaun, cu cotul pe masă,

o altă necunoscută, frumoasa aprozăreasă,

o duduie ce pare studentă, cu bluzica-n dungi

și, finalmente, altă celebritate, Lola din Valencia, o dansatoare care pozase și pentru Manet,

cu o figură alungită inspirată din măștile de lemn ale idolilor din Congo colonial francez. Pentru marele Modigliani, eternul feminin nu pare să fi fost altceva decât o succesiune de idoli.