Lună: ianuarie 2024

Vertigo

Cuenca, 2017

Mă aflu în poetica provincie Castilla la Mancha, în capitala artei abstracte spaniole, ca să văd câteva din reputatele sale galerii și muzee care atrag colecționari din toată lumea.

Am la dispoziție mai puțin de douăzeci și partru de ore și mă grăbesc spre Casas Colgadas, casele suspendate miraculos deasupra hăului, construite în secolul 14.

Priveliștea cea mai frumoasă asupra acestui monument natural clasat în Patrimoniul mondial UNESCO o admirăm de pe pasarela San Pablo, impresionanta construcție din fier din 1902 care leagă cele două maluri, iar din interiorul caselor zărim, într-un fermecător dialog scenografic, puntea și mănăstirea San Pablo, transformată în hotel și spațiu de artă.

Din tot complexul, doar câteva căsuțe au supraviețuit și au fost renovate abia în 1930.

Una dintre ele găzduiește Muzeul municipal de artă abstractă, inaugurat în 1966 la inițiativa lui Fernando Zobel, un colecționar filipinez, om de afaceri și pictor.

Astăzi, aici se află colecția sa privată moștenită prin donație.

În anii șaizeci, în plină dictatură a lui Franco, inaugurarea unui astfel de muzeu a fost un eveniment curajos, însă artiștii de aici nu s-au intersectat niciodată cu politica.

Operele de arta non-figurativă au avantajul că beneficiază de ambiguitatea hărăzită de necontenitele interpretări, chiar dacă plasticienii transmiteau subliminal mesajul libertății de creație.

Astfel că, de-a lungul timpului, muzeul si-a păstrat identitatea dorită de fondatori.

Deși mă număr printre vizitatorii curioși, îmi e întotdeauna greu să descifrez sensul operelor conceptuale.

Artiștii contemporani reiau, provocator, teme despre care se crede că s-a spus deja totul, căutând cu frenezie o nouă formă de exprimare deși, uneori, codificarea devine inaccesibilă.

Însă constat că, în intimitatea acestor căsuțe medievale, teoriile își pierd importanța.

Spațiul în care s-au instalat operele e mult prea epatant ca să fac vreo tentativă de a le investiga sensul.

Amenajările ultracontemporane îmbrățișează medievalul.

Timpul flirtează cu noi.

La Grande Belezza

Lecce, 2019

Am plonjat cutezătoare în scenografia barocă unde m-au întâmpinat îngerași rotofei, figuri cu expresii mirate, zâmbete poznașe încremenite în piatră.

Ghicesc că am nimerit într-o capitală a privirii, unde totul e la vedere și cărțile se joacă pe față.

Nu e nimic de ascuns, fapt care mă descumpănește un pic, pentru că nu am de căutat subînțelesuri și nici de dezlegat mistere.

Înconjurat de pacifice livezi de măslini din toate părțile, Lecce e animat de energii împietrite în imagini din care se hrănesc lacom turiștii.

Centrul istoric, cu toate monumentele strânse în interiorul unui zid din secolul 16 din care se văd încă rare vestigii, e ca o imensă scenă, de unde citadinii au dat bir cu fugiții ca să se refugieze în cartierele noi de la periferie.

Palatele transformate în prozaice b&b, parterele clădirilor de patrimoniu devenite butice de suveniruri și-au devoalat secretele și, pregătite să primească masele, își pun sufletul pe tavă.

Am ajuns în Lecce fără să știu dinainte prea multe detalii și fără să am vreo conexiune specială cu ținutul,

însă disponibilă din prima clipă să aflu cât mai multe despre tot ce a însemnat devenirea sa.

Cel mai mult m-au uimit, pe traseele monumentale, trimiterile la tumultul invaziilor și al schimbărilor de putere și oglindirea lor în impetuosul decor urban.

Foarte rar am întâlnit succesiuni politice atât de rapide, oarecum pașnice și tot atâtea împăciuitoare resemnări, ca o punere în scenă de vodevil.

Istoria e o farsă, par să-mi confime personajele încremenite pe fațade care ne scrutează de câteva secole cu aluzii viclene.

Vocația comercială ghicesc că orașul și a dobândit-o în calitate de fostă colonie grecească, iar ca urbe romană cunoaște înflorirea sub Hadrian, care, conform obiceiului împărătesc și gustului artistic, o dotează numaidecât cu un teatru și o conexiune cu portul.

Ar fi greu să ghicesc semnificațiile vreunui chip fără să-i cunosc istoria și influențele, pentru că, observ, aici tot timpul s-a nimerit câte cineva care să le strice socotelile, așa că s-au obișnuit ușor și cu stăpânirea bizantină timp de cinci secole, dar au avut de suferit ca victimă a invaziei și jafurilor practicate de ostrogoți, lombarzi, slavi, huni și sarazini.

După cucerirea normandă în secolul 11, urmează o perioadă svaba și angevină, și, ca tot restul regiunii Puglia, se transformă treptat într-un nod comercial important în secolul 15 sub tutela regatului aragonez de Napoli care îi conferă privilegii.

Pitit în interiorul uscatului, e ferit de ambiția turcilor, dar se bucură totodată de rețeaua de schimburi comerciale ale Adriaticii.

În curând, va fi asaltat de floarea negustorimii genoveze, florentine, venețiene care vom vedea în detaliu cum s-a manifestat.

A mai rămas cineva să nu fi trecut pe aici ?

Nu putea lipsi din peisaj amenințarea otomană, care face o tentativă de cucerire în ciuda fortului și brâului de metereze din dotare.

Victoria navala de la Lepante din 1571 va stăvili o perioadă atacurile survenite din Orient și va inaugura o perioadă norocoasă pentru oraș,

care se grăbește să se împopoțoneze urbanistic cu somptuoasele palate baroce pe care le vedem azi.

Doar epidemia de ciumă din 1656 va pune capăt vârstei de aur a elanului edilitar.

La începutul anilor 1800, avântul religios se domolește din cauza suprimării ordinelor religioase prin voința lui Napoleon

și încep să fie construite la periferie noi cartiere în stil neoclasic și neogotic.

Religia nu și-a mai regăsit de atunci puterea și influența de odinioară, dar bisericile, în Lecce, sunt cele mai vizitate obiective.

Vă voi oferi un tur amănunțit cât de curând.

Învățătură de minte

Cracovia, 2019

Îmi plac universitățile pentru înălțimea spirituală pe care o presupune învățătura de acest nivel și întotdeauna, după vizita unui astfel de așezământ, resursele sufletești pe care le acumulez persistă multă vreme, așijderea celor dintr-un pelerinaj religios.

La Universitatea Jagiellonă, centru universitar vechi și consacrat, emoția a fost sporită de tăcerea momentului ales,

în singurătea din toiul sărbătorilor de iarnă când totul e închis,

de întunericul lunii decembie care coboară prea devreme și consfințește solemnitatea încremenită a unei istorii neobișnuite.

Înființată în 1364 de Cazimir III, regele Poloniei, se edifică în plin centrul Cracoviei, acum în Patrimoniul mondial UNESCO, cea mai veche instituție de învățământ superior din Polonia și a doua din Europa Centrală după cea din Praga, dar și printre cele mai vechi din lume, decană fiind socotită cea din Constantinopol, fondată în 425.

Ambițios, regele a pus bazele universității mânat în primul rând de nevoia de a întemeia un sistem legislativ instrumentalizat de juriști, la nivelul altor țări europene care i-o luaseră înainte.

La început, studiile s-au desfășurat pe vreo două-trei secții, însă, o generație monarhică mai târziu, în 1400, regina dinastiei jagiellone și-a donat toate bijuteriile universității, un cufar întreg, ca să poată înlesni admiterea gratuită a unui număr cât mai mare de studenți, peste două sute.

Atunci s-au înființat departamentele de astronomie, matematică și teologie, esențiale în direcțiile ulterioare privilegiate de învățații polonezi.

Nicolaus Copernic s-a numărat printre dascălii cu o influență covârșitoare, venit să predea la Cracovia pentru că aici era prima universitate europeană care a înființat catedre independente pentru aceste specialități.

Caracterul european s-a evidențiat și mai mult în virtutea publicității de care se bucura Copernic și alți profesori faimoși, astfel că, pe timpul lui, aproape de jumătate din discipoli veneau din afara Poloniei, din Lituania, Rusia, Boemia, Germania.

Ca în toate universitățile medievale, în perioada cea mai înfloritoare cursurile se țineau în toate limbile de circulație, adică latină, greacă și ebraică.

O etapă mai umbroasă se prefigurează în 1846, când Polonia a fost anexată Imperiului Austro-Ungar, iar în 1939 a început persecuția profesorilor care nu se aliniau la directivele nazismului, încrâncenat la cea mai mică abatere ideologică.

O sută optzeci și patru de profesori au fost deportați, nu doar evrei, ci și creștini care le susțineau proiectele științifice.

Prin urmare, universitatea a rămas închisă în timpul celui de-al doilea război mondial, apoi, după câțiva ani de normalizare, a încasat o a doua lovitură de grație dată de comunism, în 1954, când a desființat-o parțial și i-a schimbat menirea.

În aceste clădiri istorice cărora li s-au adăugat recent noi edificii, învață cincizeci de mii de studenți îndrumați de aproape trei mii de cadre didactice.

Ce am perceput aici spre deosebire de alte universități vizitate ? O melancolie, pe care aș putea să o definesc specific poloneză,

așa cum se desprinde din compozițiile lui Chopin, dar nu tristețe, ci doar o inefabilă visare prielnică studiului.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Trenul de noapte (1959)

Cu tot tacâmul

Franța, 2022, 2023

Dacă la noi veșnicia s-a născut la sat, cochetaria s-a născut, fără nici un dubiu, în Franța și se află pe-o mână cu gastronomia.

Brilianta și atât de vechea Fiziologie a gustului de Brillat-Savarin mi-a părut actuală, amuzantă prin sinceritatea opiniilor nesupuse, inocentă prin indiferența exprimării, concepută ca un manifest militant asupra traiului bun care mi-a deschis ochii asupra papilelor.

În 1825, când a apărut cartea după ce, vreme de patruzeci de ani, a fost elaborată cu lentoare pe parcursul experiențelor gastronomice ale autorului, arta culinara franceză nu făcea parte din Patrimoniul cultural imaterial UNESCO, încă inexistent.

Am reținut mai cu seamă cum, în țara Luminilor, doamnele se concentrează mai cu seamă asupra operațiunilor legate de cochetărie cu toate consecințele sale, în detrimentul statutului de gospodină, practic inexistent.

Pregătirea și pusul mesei revine servitorilor, menajerei sau, în lipsa lor, întregii familii care contribuie fiecare cu o parte din treabă.

Autorul reconfirmă principiul că, dintotdeauna, bucătarii au fost bărbați și că abia târziu de tot au fost lăsate femeile să intre în bucătărie.

Însă, în virtutea incontestabilei art de vivre inventată de francezi, gustul se potențează atunci când este acompaniat de frumusețe și armonie și se transformă în bun-gust.

De aici s-a născut gastronomia de afaceri și cea politică, în cazul căreia, în ciuda inerentelor divergențe de opinie, arta culinară stabilește o legatură emoțională între gazdă și ospete. Marile fuziuni, resetări ori soarta noroadelor s-a hotărât la câte un banchet.

Nu știu dacă azi lumea mai dă gustului tot atâta importanță ca în trecut, la fel ca și cochetăriei, chiar dacă obiceiurile diferă de la un ținut la altul.

Din experiențele de până acum, mi s-a părut că, în Franța, gustul ridicat la rang de gastronomie e cel mai darnic în bucurii

și e celebrat ca o plăcere pentru toate vârstele, toate buzunarele și toate stările în virtutea îmbinării, ca un eveniment plurisenzorial, cu toate celelalte plăceri, și care, cum spune autorul, chiar ne mângâie uneori de lipsa celorlalte.

Cine ar mai face azi, când producția alimentara e globalizată, deosebirea dintre originea produselor ? Pe vremea domnului Savarin, care, în treacăt fie spus, a inventat savarina, omul de rând își putea da lesne seama din ce regiune provenea un anumit soi de fructe ori vânat.

La fel ca în cazul oricărui simț, unii oameni posedă papile gustative mult mai eficiente decât alții.

În Franța secolului 19, mâncăcioșii cu experiență ridicau în slăvi savoarea specială a pulpei pe care potârnichea se sprijină când doarme, bucată fără pereche disputată pe la praznice, iar în timpuri și mai vechi, mesenii din Roma antică deosebeau după gust peștele prins între poduri de cel pescuit în vale, eu abia că-l pot deosebi pe cel de crescătorie de cel pescuit.

Obiceiurile alimentare se schimbă cu timpul, iar împărăția savorilor ia configurații diferite.

Gustul oamenilor, papilele, se modifică sub influența procesării industriale, a chimicalelor care se folosesc la gătit, a timpului din ce în ce mai scurt dedicat mesei, a scăderii exigenței asupra calității mâncării din ignoranță sau din cauza stresului.

Întrucât alimentele ne influențează moralul, imaginația, spiritul, judecata, cutezanța, percepțiile, să profităm de ele din plin !