Lună: iulie 2023

Adio, arme

Tarbes, 2019

Mă interesează sursele de inspirație ale designului vestimentar, astfel că, în cel mai militar oraș din Franța, am ales să văd Muzeul de uniforme Placide Massey, dedicat în principal husarilor.

Armata a furnizat modei un nesecat izvor pe care l-am admirat la Vivienne Westwood, Jean-Paul Gaultier, John Galliano, Alexander McQueen, la cei șase din Anvers, în colecțiile văzute prin muzee sau magazine.

Am intuit multe dintre creațiile lor printre cele o sută cincizeci de uniforme expuse aici, pe lângă alte obiecte reprezentative, în contextul istoric al nemiloasei lor necesități, pe timpuri de vrajbă.

Desfășurată în vitrine mari într-un circuit riguros întocmit, expoziția permanentă de costume de husari descrie patru sute de ani de istorie în care uniformologia ocupă locul principal, încadrată de fotografii și accesorii provenite din treizeci de țări între secolele 16 și 20.

Întâlnim aici cavaleri din armată din toate epocile și continentele, eroi curajoși și necunoscuți. Colecția a fost începută în 1955, în virtutea prezenței regimentelor de husari în garnizoanele din Tarbes și a cailor anglo-arabi din dotare și conține 15.000 de obiecte.

Acest corp de armată legendar a fost creat în 1545 în Ungaria, s-a răspândit peste tot în Europa, iar în secolul 18 chiar în câteva țări din cele două Americi.

Primul regiment de husari din Franța a fost înființat în 1720 de către contele maghiar Bercheny cu toți proscrișii maghiari din diaspora, pe care i-a comandat pâna în 1751, misiune preluată de către cei doi fii ai săi până când revoluția din 1789 i-a desființat.

Regimentul său a luptat eroic pe mai multe fronturi dintre care cele mai recente, în perioada colonială franceză, au fost în Maroc și Algeria.

Detașamentele care au părăsit Algeria în 1961 s-au instalat direct la Tarbes și, de aici, au furnizat sprijin în conflictele din războiul din Golf, din ex-Iugoslavia, Liban, Coasta de Fildeș, Afganistan.

Pentru husari, uniforma are un rol determinant în imaginea lor publică și le zgândără orgoliul militarilor de peste tot, astfel că treizeci și patru de țări adoptă această ținută pentru uniforma cavalerilor săi.

În secolul 19, fascinația uniformei se manifestă din plin și în domeniul civil, mai ales asupra publicului feminin, fapt care stârnește ciudă în rândul ofițerilor de alte arme.

Pe plan internațional, husarii au pus umărul în bătălii celebre. Cei comandați de Sobieski au salvat Viena din mâna turcilor, alături de bravii soldați români, fără de care capitala Austriei ar fi devenit poate pașalâc.

Dovadă a dinamicei participări și a curajului românesc din salvarea Vienei stă și ansamblul arhitectural Cazarma Husarilor din Oradea, construit în secolul 18 de către armata imperială austriacă.

Husarii unguri nu se situează mai prejos, și ei au salvat Budapesta de sub papuc turcesc. Iar husarii ruși îi dau o lecție chiar și lui Napoleon în 1813 la Saint-Dizier. Din toate aceste fapte de arme, tragem învățăminte și îi respectăm pe eroi,

dar ar fi ideal ca uniformologia și tot ce ține de militărie să nu mai fie date jos din pod decât pentru a fi expuse și povestite, iar scopul pentru care au fost create inițial să nu se mai repete vreodată.

Film de drum:

Vladimir Rogovoy, Ofițerii (1971)

Far West

Cadiz, 2016

Geografic, stilistic și emoțional, Cadiz înseamnă pentru mine un îndepărtat, greu de atins și neprețuit refugiu însorit.

Am verificat cu sârguință maniera în care trepidantul nord catalunez înfruntă sudul domol și tihnit și, o dată în plus, la Cadiz m-am lăsat vrăjită de farmecul ospitalier, zâmbitor și revigorant.

Din fericire, turiștii sunt absorbiți în triunghiul de aur Cordoba-Sevilla-Granada și nu bat drumul până aici, mai ales în miezul iernii, așa că orașul își păstrează genuinitatea.

În minionul centru istoric aflat în vârful unei peninsule, ajungi după kilometri întregi de bulevarde mărginite de blocuri cochete și de o nesfârșită, apetisantă plajă largă.

Labirintul de străduțe înguste ascunde case cu balcoane de fier forjat și patios nebănuite în stilul tipic sudist,

cu accente baroce și coloniale, înveselit cu mici ornamente de placuțe din ceramică.

În apropiere de port se întind largi piețe cu spații verzi unde predomină palmierii.

Să ne oprim mai întâi la catedrala construită din bogăția furnizată de comerțul cu aur și argint, în semn de gratitudine pentru belșugul cetățenilor.

În jurul ei, impozantele clădiri publice erau dedicate în principal administrării bunurilor.

Cum era de așteptat într-un oraș portuar, muzeul deține o importantă colecție provenită de la navigatorii care colportau obiecte de artă feniciene, grecești și romane.

În cei trei mii de ani de istorie, pirații au debarcat pe neașteptate de mai multe ori ca să se înfrupte din bunurile cetății,

una dintre cele mai vechi din apusul Europei, fondată în 1100 î.Hr. de către negustorii fenicieni care au ajuns aici tocmai din sudul Libanului actual.

Economia sa a fost dintotdeauna bazată pe activitățile din zona portuară și a șantierului naval.

Chiar și numai gândul neastâmpărat că de aici ne putem îmbarca oricând pe vapoare spre Insulele Canare, Africa sau Americi îmi dă avânt.

Un oraș, cu cât are mai multe deschideri, cu atât beneficiază de mai multe oportunități,

cum ar fi favoarea marelui Iuliu Cesar de a le acorda cetățenie romană băștinașilor în anul 49, pentru că îi luaseră partea într-unul din conflictele regionale.

Nimeni nu ramâne indiferent la frumusețea locului, pentru că în secolul 5 iată-l cucerit de vizigoți,

iar în 711 de arabi, dominație care durează până în 1262.

După travesarea transatlantică a lui Cristofor Columb în 1462, navele spaniole care aduceau încărcături prețioase din America au ales portul Cadiz ca să-și descarce comorile,

iar Cadiz devine cel mai bogat oraș din Spania.

Din nou atrage invidia și, în curând, alte porturi europene încep să-i amenințe supremația.

Ca urmare, în secolul 16, a fost atacat de trei ori de englezi, însă fără a-l putea supune,

și abia în 1755 i-a venit de hac cutremurul devastator din Lisabona, când trei sferturi din clădirile din oraș s-au prăbușit, inclusiv structurile militare și comerciale din port.

O lungă perioadă, activitatea portuară stagnează, iar vapoarele vor debarca în porturi franceze, engleze, olandeze.

Orașul decade treptat, iar statutul său va primi o grea lovitură în secolul 19 când Spania pierde posesiunile americane.

Dintotdeauna un oraș cu greutate, Cadiz rămâne o referință politică inconturnabilă și respectabilă pentru că aici a fost elaborată prima constituție spaniolă,

iar în timpul războiului civil a fost una dintre bazele forțelor naționaliste ale generalului Franco, încă un detaliu în sprijinul diferenței de Barcelona.

Spre Americi, soarele de ianuarie atinge lent linia orizontului. E timpul să se aprindă luminile.

Muzică de drum:

Manuel de Falla, Nopți în grădinile Spaniei

Ilustrate cu flori de câmp

Mustair, 2016

Răspântiile sunt sortite unor întâlniri de neocolit, iar vocația uneia dintre cele mai izolate provincii elvețiene, aflată la hotarul cu Italia, a fost dintotdeauna să-i facă pe călători să poposească și să schimbe informații de care depindeau sorți politici.

Mai cu seamă atunci când condițiile atmosferice blocau circulația, drumeții se opreau în camere amenajate în mănăstirea de la Mustair, împărtășind planuri și socoteli.

Cele câteva orașe din acest sector lingvistic sunt legate de restul Elveției printr-o trecătoare la 2149 metri. Episcopul de Chur a întemeiat abația ca urmare a dispoziției date de împăratul Carol cel Mare în 785.

Pământurile din împrejurimi, o porțiune din podișul muntos, apele, fie lacuri sau porțiuni de râuri, aparțin deopotrivă mănăstirii benedictine.

Suveranul nu s-a orientat spre acest ținut doar din convingeri religioase, ci și din motive politice și militare, vizând controlul circulației în sudul Alpilor.

Numele localității Mustair vine din latinul Monasterium pentru că, în secolul 8 când s-au așezat calugării, comunicarea se realiza în limba retoromană, care se vorbește și azi în această regiune, a patra limbă a Elveției, cu structura lexicală de bază nealterată.

Cabanele, de o cochetarie discretă tipic elvețiană, neschimbate de câteva sute de ani, se numesc alpenrosli și se răzlețesc pe întinderea domoală a văii.

Dupa ce, de șapte ori pe zi, rosteau texte de rugăciune, calugărițele se implicau în muncile agricole, la strângerea fânului și recoltarea grâului. ,,Ora et labora” – ruga și munca era deviza lor.

Pe timpul iernii, țeseau paturi, covoare și carpete ornamentale. Pe măsură ce așezarea s-a dezvoltat, tot ele au preluat și educarea copiilor din sat.

Nu e de mirare că locuitorii din această regiune au rămas devotați credinței catolice datorită ajutorului pe care l-au primit timp de secole, rezistând în fața presiunilor exercitate de reformă.

De pe sub bolțile gotice au ieșit la iveală fragmente de pictură carolingiană, a căror unicitate a determinat înscrierea abației în patrimoniul mondial UNESCO.

De o parte și de alta a bisericii se află coridoare ducând spre chiliile călugărițelor și spre dependințele unde erau găzduiți călătorii în Evul Mediu, de o parte femeile, de cealaltă bărbații, cu posibilitatea reunirii lor în spațiul bisericii.

Cea mai estică așezare din Elveția, împădurită, înflorită, înmiresmată, merită o oprire. Excursioniștii trec de obicei pe jos granița cu Italia și continuă traseele de drumeție montană care se intersectează în acest loc spre culmi grandioase sau spre văi liniștite.

Lectură de drum:

Gérard de Villiers, La filière suisse