Etichetă: tunica lui Iisus în Franța

Argenteuil, 2026

Primăvara timpurie de la Paris mă îndeamnă spre o mică excursie la doar zece minute cu trenul, spre o destinație de pelerinaj cu înțelesuri speciale înainte de Paști, la Argenteuil, la tunica Mântuitorului, păstrată în bazilica sub hramul Sfântului Denis mai bine de un mileniu.

Sfânta tunică a fost țesută cu măiestrie chiar de către maica domnului la un război de țesut rudimentar, așa cum se obișnuia, din lână fină de oaie, vopsită purpuriu închis, o culoare naturală populară în Orientul Mijlociu, extrasă dintr-o plantă din familia rubiaceelor.

Se pare că, după Patimi, tunica a rămas fie în mâinile soldaților romani, fie la Pilat, iar după acea a fost localizată la Constantinopol, în Galata. În secolul 4, se înregistrează în zapisuri o sfântă tunică oferită în dar orașului Trèves din Franța de către Elena, mama împăratului Constantin.

În anul 800, se consemnează evenimentul în care împăratul Carol cel Mare i-a dăruit-o fiicei sale Theodrada, pe atunci stareța mănăstirii de aici, din Argenteuil, înființată în 660.

De unde o avea Carol cel Mare? Istoricii afirmă că o primise în dar de la Irina, împărăteasa Bizanțului. Bănuim că i-o încredințase ca urmare a creșterii pericolului musulman în zonă, care se făcea deja simțit prin distrugerea vestigiilor creștine. Imperiului roman de răsărit începea să se simtă fragilizat, prin urmare moaștele luau calea Apusului, la adăpost.

Așa s-a întâmpat că înalta demnitară și-a grăbit emisarii spre Carol cel Mare, în vederea tatonării unei alianțe. De aceea, diplomații pun în bagaj daruri de preț, printre care și tunica.

După anii 1100, numeroși arhiepiscopi au inițiat cercetări în limitele științei acelor timpuri, cu sprijinul unor înscrisuri și epistole din arhive, care l-au convins chiar și pe Sfântul Ludovic. Suveranul a întreprins aici două pelerinaje, în 1255 și în 1260, întru venerația sfintei tunici.

La fel, mai târziu, regii Henric 3 și Ludovic 13, reginele Maria de Medicis și Ana de Austria. Papalitatea recunoscuse deja sacralitatea acestui inestimabil obiect încă din Evul Mediu, menționat cum se cuvine în scrierile lor.

Între secolele 9-11, tunica a stat zidită într-o ascunzătoare în peretele mănăstirii, ferită de invaziile normande, însă pradă mucegaiului, iar la revoluția din 1789, episcopul de atunci a împărțit-o în câteva bucăți. Câteva au fost îngropate, câteva încredințate spre păstrare unor enoriași de bună credință.

În 1795, când a ieșit din temniță, preotul a recuperat și a reasamblat majoritatea bucăților de pânză, nu toate. După anii 1800, când teroarea cauzată de revoluție se mai domolește, încep să aibă loc pelerinaje la bazilica pe care o vizităm astăzi.

Peripețiile nu s-au oprit aici pentru că, în 1984, tunica a fost furată, apoi restituită, fără explicații, fără a se deconspira numele infractorilor.

Primele analize de sânge au fost întreprinse în 1892. De atunci s-au derulat aprinse dezbateri și controverse, dar studii recente demonstrează că tunica a fost purtată de către un bărbat din Palestina care a trecut prin grele suferite fizice în secolul 1.

După primele cercetări, s-a confirmat faptul că petele de sânge localizate pe umeri și piept datau exact din epoca în care a fost țesută tunica. Anchetele științifice au identificat în 1986 aceeași grupă sanguină AB pe toate vestigiile Patimilor cunoscute până acum, tunica din Argenteuil, giulgiul din Torino și cel din Oviedo, grupă rară pe care o deține doar 0,5 din populația mondială. Grupa AB era răspândită doar în Orientul Mijlociu, mai cu seamă în Iudeea și Galileea, dar nu exista aproape deloc în populația Europei Medievale.

S-au cercetat și urmele de polen incrustate în aceste țesături și s-au identificat șapte tipuri de polen comune celor trei relicve ale Patimilor, două care provin din Palestina, un fistic și un tamarind, și prezența unor fire de nisip dintr-un deșert.

Cochetul oraș Argenteuil, odinioară destinația preferată a pictorilor, își expune cu mândrie și alte crâmpeie de istorie din destinul lui.

Pe un bloc, îi zăresc pe frații Caillebotte în persoană scrutând spre Sena, într-o pictură creată după o fotografie de familie

parcă atrăgându-ne luarea-aminte asupra atâtor comori pe care împrejurimile Parisului le are de oferit călătorului.