Urbino, 2024
Prin muzee îmi place să mă plimb încet, să mă uit la tablouri și oameni, să deslușesc umbre, destine, vibrații, să mă las hipnotizată de intensitatea privirii unor personaje sau de insistența altora asupra cărora să-mi pun întrebari.

M-a reținut, într-unul dintre muzeele acestei veri, Piero della Francesca și întruchipările din tabloul Madonna di Senigallia, icoană pictată în jurul anului 1478 care a declanșat un șir lung de ipoteze asupra temelor anunțate de pictura sa. Înainte să ajungă aici, la Galleria Nazionale delle Marche, icoana a aparținut bisericii Santa Maria delle Grazie construită în 1491 la Senigallia, unde a fost redescoperită în 1822.

În lunga ei istorie, a trecut prin multe peripeții, unele grave, printre care și un furt, în 1975. Din fericire, a fost regăsită după numai un an și reașezată la locul cuvenit în Palatul Ducal din Urbino. Creația se presupune a fi un tablou de familie conceput ca dar de nuntă pentru nepotul Papei Sixtus IV, însă, la prima impresie, acest instantaneu pare desprins dintr-o reprezentare contemporană a unei reuniuni la nivel înalt.

Scenografia savant gândită direcționează misterios privirile protagoniștilor, pe de-o parte mamă-fiu, pe de alta un cuplu de îngeri, un băiat și o fată. Să ne uităm în ochii celor patru personaje poziționate într-un decor casnic, încremenite, pentru o clipă, de prezența spectatorului. Între cele două planuri, unul spiritualizat, divin, altul pământesc, intuim o complicitate pefectă.

Doar Madonna nu ne privește direct, e dedicată întru totul făpturii din brațele sale, care, în schimb, se uită la noi și dincolo de noi cu gravitatea izvorâtă din atotștiința evenimentelor viitoare.

Încadrându-i, cei doi presupuși logodnici privesc cu seriozitate și chiar cu un fel de resemnare în direcții diferite, poate așteptând un ajutor nesperat, iar fiecare dintre ei pare să cunoască detalii complementare ale unei istorii.

Decorul minimal, direcționat pe verticală, o axis mundi asigurând comunicarea cu cerul, este tulburat numai de prezența unui obiect a cărui noimă mi-a rămas de elucidat, acel platou sau coșuleț încărcat cu o pânză albă, așezat la o înălțime de la care nu poate trece neobservat și nu i se poate ignora mesajul.

În grupul celor patru personaje, doar Madonna nu poartă podoabe, în vreme ce toți ceilalți trei au bijuterii în jurul gâtului, îngerul în bleu o perlă, cel în roz un șirag de perle, simboluri ale luminii cerești ai căror mesageri sunt.

Cât despre Iisus, el poartă o bogată amuletă de coral, obiect preluat din cultul păgân care, în concepția medievală, era menit să-l apere pe purtător de duhurile rele.

Să ne împărtășim din acest amestec de credințe, în care orice detaliu ocrotitor are importanță. Mai ține în mână, cu delicatețe, și o roză, trimitere la rozar, simbol al rugăciunii.

Floarea din mâna sa este un dar. Să-l primim.