Becan, 2019
Pe ruta Rio Bec, în inima junglei, să ne oprim într-o veche cetate Maya, sit explorat prima dată în 1934 de Institutul Carnegie, azi încărcat de un farmec care, sporit de o pustietate și o însingurare neîntinate, se preschimbă în magie.
Situl e împrejmuit de un șanț mai mult larg decât adânc, necesar perimetru defensiv din perioada când cetatea atinsese apogeul, între secolele șapte și nouă,
devenit inutil în 1200 când toate așezarile din regiune au început, inexplicabil, să decline brusc.
Un pasaj acoperit face legătura între piețe și structuri de forme diferite.
Turnulețe încadrează fațadele bine păstrate ale unor palate cu două-trei etaje dispuse sofisticat,
clădiri care separă piațete la nivel diferit, scuaruri închesuite între edificii de seamă.
Toate depun mărturie despre un centru politic respectabil, care controla numeroase orașe vecine.
Ca multe în regiunea Maya, mica cetate-stat era condusă de un lider cu mai mulți subalterni, fiecare cu teritoriul său.
În vârful scării sociale, domnind peste supușii împărțiți strict în clase sociale, domnea suveranul din tată-n fiu.
Însa nici chiar situația lui, ca monarhie absolută ereditară, nu era așa de sigură, pentru că, prin emergența unor state noi și prin unificarea altora care se întăresc, oricând putea să decadă la statutul de vasal.
În rândul nobilimii și al curtenilor, fiecare cu rangul său, prioritate avea familia stăpânului care, ca urmare a poligamiei, se bucura de o descendență considerabilă.
Tot nobilii compuneau clasa sacerdotală și cea războinică, însă, în aceste două domenii, ca și în cariera administrativă, se accedea după meritele războinice.
Angajații erau plătiți în terenuri și, pe măsură ce acumulau parcele, li se consolida și puterea.
Astfel că se formau noi îmbogățiți care amplificau cetățile.
Conducătorii erau inaccesibili, separați și izolați de oamenii de rând, structura socială nu le permitea să se intersecteze în vreun fel. Noi putem însă întâlni unul dintre ei, placat pe fațada uneia dintre clădiri.
Poziția cea mai înaltă o deținea vrăjitorul, cu statut și de medic sau șaman, unicul posesor al unor cunoștințe de care toată lumea avea nevoie asupra plantelor, pietrelor, rădăcinilor și arborilor.
Piramida domniei-sale e în centru, are treizeci și doi de metri înălțime, una dintre cele mai înalte și abrupte pe care am urcat vreodată, dovadă a competenței locatarului său care, în vârf, ajungea atât de aproape de cer și zei.
Știința lui acoperea o arie largă, el era singurul în conexiune cu lumea nevăzută. Terapiile împleteau cure spirituale și remedii naturiste, extrase din bogatul repertoriu al naturii meso-americane.
Recente cercetări au dovedit că, în materie de leacuri, ei erau mai avansați decât confrații europeni din acea vreme, dacă socotim eficacitatea unor substanțe din farmacopeea indigenă.
Întrucât numeroase maladii aveau fie origine naturală fie divină, terapiile trebuiau să acționeze pe aceste două planuri, cu plante și cu ritualuri adecvate. Altarul de aici mi l-a evocat pe cel construit în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia de la Costești, din secolul 1 î.Hr., mult mai veche decât a mayașilor.
Și poate, tot ca dovadă a competențelor sale, cea mai veche stuctură urbană, cu dispunere sud, era compusă din turnuri care serveau ca observatoare astronomice, confirmare a reputației astrologice a orașului.
Funcția respectivă nu putea reveni femeilor, oricât de competențe, ele ocupau în schema de personal medical doar postul de moașe. Dar, cu timpul, neoșamanismul a început să formeze și specialiste femei.
Becan s-a numărat printre cele câteva situri arheologice în care nu mai era nici un vizitator. Ba da, o vulpe solitară. Avatar al vrăjitorului ?
Muzică de drum:
ore de drum 