Etichetă: drumul mătăsii

Drumul taberei

Șaki, 2023

Venind din Rusia, unde călătorise mai bine de un an, Dumas face popas lângă Șaki, prima așezare din Azerbaidjan pe drumul din Daghestan spre Baku, la vreo cincisprezece kilometri de granița de nord-est, la poalele Caucazului.

Astăzi, punctul de trecere a frontierei cu Rusia nu se mai află în creierul munților, ci pe malul mării. Însoțitorii lui erau un translator, un pictor, cazacii din mica escortă obligatorie din cauza lesghenilor care, sub conducerea șeicului Șamil, făceau adeseori incursiuni intempestive în regiunea din sudul Caucazului.

Și-au ridicat corturile într-o mică tabără alături de o caravană comercială de vreo cincizeci de cămile și au cinat în clinchetul delicat al clopoțeilor ce le împodobeau încărcătura în peregrimare pe drumul mătăsii.

Dumas, o fire pragmatică, nu prea sensibil la încărcătura romantică a unui moment, dar, chiar și-așa mi-ar fi plăcut să voiajez cu el, se lasă cuprins de vrajă.

Unul dintre tătării din caravană îi oferă pâine și sare pentru că numai atâta aveau, iar Dumas, un gurmand de notorietate, se consideră răsfățatul zeilor.

În goana mare, facând poze, înfulec din mers un coltuc de pâine subtilizat de la micul-dejun. Ca întotdeauna când călătoresc, sar peste masa de prânz în favoarea hoinărelii, după turul ghidat convențional efectuat în centrul istoric cu obiectivele sale de notorietate UNESCO, în scurta excursie la Șaki.

Căderea serii în stepele mărginite de Caspica și de Caucaz, m-am convins că este neasemuită. Poarta Asiei ! exclamă, exuberant și emoționat, celebrul scriitor. Iată-ne, alături de el, în tranziția poetică spre o diferită parte a lumii, spre capătul ei.

Aici, la granița dintre Daghestan și Azerbaidjan, Dumas se abandonează pentru prima dată, unei nețărmurite admirații care-l răsplătește pentru toate neajunsurile voiajului.

În adolescență devorasem toate cărțile lui Dumas, dar pe aceasta am descoperit-o recent, prin Eric Hoesli, și nu m-a surprins să descopăr fascinația comună pentru spațiul rusesc și caucazian. Sau poate cărțile lui m-au influențat și mi-au configurat aspirațiile ?

La origini, Șaki ocupa poziția satului Kiș, reședința unei provincii împărțită în unsprezece sectoare administrative, prima din regiune care a fost creștinată de către armeni în secolul 1.

Influența armenească s-a manifestat puternic în dezvoltarea ulterioară a regiunii, șubrezind dominația arabă care se impusese în secolul 7.

Dinastia armeană a domnit aici timp îndelungat, unsprezece secole, până când regiunea a fost preluată de georgieni.

Aceștia au rezistat abia două secole înainte de a fi dați la o parte de către persani.

Treptat, întinderea sub-caucaziană a devenit miza luptei dintre safavizi și otomani.

Ca urmare a unei inundații, așezarea a fost reconstruită în 1716 pe suprafața actuală de hanul Hagi Salabi, autoproclamat descendent musulmano-armean, combinație irezistibilă care l-a propulasat în poziția de conducător, prin proclamarea cetății, în 1740, drept hanat independent cu propria capitală.

Regiunea divizată în opt teritorii va rămâne condusă de hani până când va fi anexată de Rusia în 1805.

De atunci, Șaki a continuat să prospere grație industriei mătăsii, rămășiță a răscrucii comerciale pe drumurile spre Baku, Derbend, Tbilisi. Tot rușii au dezvoltat centre de tratament datorită calității apelor minerale, iar Șaki devenise destinația protipendadei care venea la băi.

Dincolo de meterze, cladiri istorice, prăvălii de mătăsuri, patiserii.

Președintele țării se spune că a vizitat de două ori o astfel de instituție și nici eu n-am șovăit deloc să-mi fac plinul.

Pe vremea lui Dumas, în anii 1858, era o adevărată aventură să rătăcești pe acele plaiuri, din cauza jafurilor, răpirilor și atacurilor.

Acum, urbea s-a dedicat plenar comerțului care sufocă sentimentul istoric și am preferat să văd și partea mai puțin turistică.

Aceasta, în pustietatea, singurătatea, desăvârșita curățenie, aproape puritate, m-a vrăjit mai mult.

Am privit chipuri de localnici, complet diferite de turiștii, pretutindeni la fel, care se înghesuiau în magazine. Identitatea orașului e provocatoare, marcată de influențe greu de descifrat, de un farmec tulburător, indicii ale contopirii între Europa și Asia.

Centru de cultură islamică, se spune în ghiduri, dar n-am văzut decât două biserici, moscheea doar am întrezărit-o, cred că era în renovare.

Femeile pe stradă, îmbrăcate după regulile laicității, urmau o modă inspirată de influențe, specifică orașelor de frontieră care-ți permit să faci cumpăraturi de ambele părți ale hotarului.

M-au absorbit clădirile cu banalitatea lor, cu lipsa de însemnătate, secvențele provinciale m-au trimis cu gândul în cinematografia din perioada sovietică, nu fără o voluptate la care tânjisem în secret, repetând un vers dintr-un poem rumi, love is the bridge between you and everything. Tot ceea ce iubeam găsisem aici.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Voyage au Caucase

Țara la cale

Turcia, 2022

Orientul e mai prielnic spiritualității, în vreme ce Occidentul îți distrage atenția prin detalii, reguli, segmentează gândul, îi întrerupe cursivitatea, obstrucționează contemplația. De la Edirne încolo, e spațiu berechet și doar linia orizontului oprește privirea în depărtări. Mai întâi, direcția Safranbolu, unde natura e văratică la sfârșit de septembrie.

La Edirne începe una dintre ramificațiile drumului mătăsii. În plus față de acest traseu consacrat, sultanii și-au fixat propriile lor itinerarii, pe segmente mai mici, fiecare pe unde călătorea mai des, cum ar fi ruta sultanului Osman II Imperator.

Spre Sinop, zăresc Marea Neagră.

La marginea orașelor mari sau mici, blocuri. Într-o țară cu atâta spațiu, de ce le-o fi placând turcilor să-și asume riscul de a locui în blocuri ?

Spre Amasya, pe drumurile Anatoliei, mă însoțesc personaje celebre, eroii din războiul troian, cei ai Lânii de aur, ai Imperiului Otoman, Sfântul Apostol Pavel, trupele lui Tamerlan, Alexandru Macedon, Împăratul Hadrian, Iulius Cezar și, despre ei, cărti de citit și întâmplări de aflat.

La vreo douăzeci de kilometri sud de Amasya, lângă satul Yunlu, pe ruta de Zile, a avut loc o bătălie fabuloasă despre care s-a dus vorba, și nu orice vorbă.

În anul 47 ani î.Hr., Pharnaces, regele din Pont, își pune în minte să recucerească teritoriul care înglobează Armenia, Cappadocia și Galatia, asupra căruia au domnit pe vremuri strămoșii lui, așa că declară război romanilor care ocupă o parte din teritoriul revendicat de el și pornește în campanie.

Cezar, detașat pe atunci în Egipt, primește ordinul de a merge cu armata ca să rezolve conflictul.

Pharnace a urmat drumul de la Amasya, capitala sa, iar Cezar a campat în satul Yunlu. Bătălia nemiloasă durează cinci ore și romanii ies triumfători. Iar Cezar trimite Senatului, la Roma, darea de seamă cea mai scurtă și mai celebră din istoria războiului: Veni,vidi,vici.

Urmând vechiul drum al mătăsii spre Erzincan, capitala producției de lână, văd sumedenie de turme de oi. În fiecare an, turcii sacrifică două milioane și jumătate de miei pentru sărbătoarea de Kurbam Bayrami.

La tot pasul, constat discrepanța dintre îndestularea vestului turc cu largi deschideri mediteraneene și ariditatea estului care se consolează cu o credință neclintită.

Spre Kars, în stepele imense ale Anatoliei, privirea se pierde, iar gândurile se regăsesc.

Treptat, un vis prinde contur și le prefigurează pe următoarele.

Printre marii călători în Anatolia și Asia Centrală, Marco Polo, ibn-Battuta, Jean-Baptiste Tavernier, s-au lăsat cu toții fermecați de aceeași stepă cu orizonturi nemărginite. Mă întreb ce s-a schimbat oare de atunci în acest peisaj?

La sud de Kars, apare majestuos Muntele Ararat, înalt de 5.137 de metri, la vederea căruia, în Evul Mediu, armenii se închinau.

Conform legendei, la poalele lui s-a răsturnat arca lui Noe. Mai multe expediții stiințifice au pretins că au găsit urmele arcei sacre, dar dovezile nu s-au confirmat.

O așezare de pe versantul răsăritean se numește Nahicevan (oamenii bărcii).

De la Kars la Erzurum, peisajul variază necontenit, formele stepei se schimbă și lasă loc pentru neprevăzut.

În trecătorile muntoase, câte un pașă (șef regional) mai întreprinzător fixa taxe pentru caravane.

În secolul 17, un călător francez, Jean-Baptise Tavernier consemnează prețul taxelor pe cap de cămilă și caravanier, destul de pipărate.

În regiunea Erzurun au fost construite douăzeci și două de baraje, dintre care unul, supervizat de însuși Ataturk, se spune că ar fi cel mai mare din lume, ca să rețină apa din cele două fluvii care au văzut născându-se primele civilizații, Tigrul și Eufratul.

Electricitatea produsă în GAP (Proiectul Sud-Estului Anatolian), e folosită în vestul industrial.

Armata, la fiecare pas, are ce păzi: defilee, baraje, piloni și gazoducte. Uimitoare, cu desăvârșire nouă pentru mine, mi s-a părut arhitectura unităților militare, amplasate la înălțime, ca niște fortificații în stil ultracontemporan, în plus față de cele de uz normal de pe șosea.

Spre Diyarbakir, în inima regiunii kurde, controalele se întețesc, dar nu și pentru turiști, cu excepția mașinilor de Iran și Irak.

Poate e doar o senzație personală, însă la sfârșitul acestei luni întregi de parcurs Turcia în vreo opt mii de kilometri,

am avut impresia că turcii nutresc o afecțiune specială față de români, pretutindeni, de la pichetele de control până în biserici și moschei, ori poate așa se poartă cu toți călătorii, indiferent de unde vin, sunt musafiri cu drepturi egale.

Pe măsură ce intuiția mi se confirma, ajunsesem să manifest o vagă trufie, de neconceput în Occident, legată de calitatea de români în virtutea căreia ți se permite să-ți bagi nasul oriunde.

Pe un flanc de munte care domină câmpia, lozinci înscrise gigantic, vizibile de departe, cinstind Turcia. La cu totul altă scară, văd căscioare de amărășteni cu drapelul fluturând și chiar cu mici slogane.

Alte lozinci slăvesc regiunea, armata, jandarmii, care înseamnă aici trupele antitero.

În sfârșit, Antiohia. Pe aceste pamânturi pe care a bântuit Sfântul Pavel, în alchimia misterioasă plăsmuită între gânduri și mersul pe jos, toate aceste peisaje l-au inspirat și i-au deschis porțile cerului.

În zece ani, Sfântul Pavel a parcurs peste treizeci de mii de kilometri în regiune, cea mai mare parte pe jos, ca și împăratul Hadrian de altfel.

Înainte de Tars, zăresc impresionantul port Ceyhan, unde se termină conducta care aduce petrolul azer la Mediterana traversând Anatolia pe la Erzurum.

Drumul spre nord, la Ankara, înseamnă aproape sfârșitul călătoriei, deși aș vrea să hoinăresc prin Turcia mult și bine.

Pe ogoare apar și primele semne de toamnă.

Agricultorii trudesc la strânsul recoltei și observ niște întinse suprafețe roșii, de aceeași nuanță ca drapelul Turciei,

semn că toamna e anotimpul cel mai potrivit ca să străbat acest ținut, când totul intră în armonie pe dinafară și în lăuntruri.