Etichetă: CSCOR Paris

Dream On

Paris, 2025

Dominique Fernandez, unul dintre scriitorii francezi pe care îi admir, care mă influențează și mă inspiră nu doar pentru că l-am întâlnit cândva și am avut o conexiune specială cu el, susține, concluzionând lungi și fructuoase călătorii, că rușii sunt poporul cel mai meloman din lume.

Multe familii din Rusia, chiar sărace, au pian acasă, nu contează cât de performant, și, obligatoriu, fiecare școală este dotată cu un pian.

Povestește amuzat că, aflându-se la Sankt-Petersburg, le mărturisește prietenilor ruși că, în Franța, nici măcar iubitorii de muzică nu-și pot permite un pian acasă, lăsându-și interlocutorii consternați nu de faptul în sine, ci de sintagma iubitorii de muzică. Pentru ruși, lumea nu se împarte între iubitori și neiubitori de muzică, la fel cum nu se împarte între ființe care respiră și ființe care nu respiră.

În timpul comunismului, muzica a fost arta care a suferit cel mai puțin de pe urma constrângerilor ideologice, pentru că notele muzicale nu au puterea cuvintelor. În Moscova anilor 1930-1960, arta interpretării muzicale era la apogeu, multe dintre compoziții deveniseră cunoscute și la noi prin filmele difuzate.

În timpul comunismului, calitatea muzicală era corect promovată și interpreții puteau răzbi prin valoare, timpul a confirmat. Iar în ceea ce privește publicul, nu exista bariera banilor, ci doar a capacității sălilor. Politica culturală permitea accesul pe scară largă la cultura de înaltă calitate.

Un fapt despre care citisem într-o lucrare de geopolitică îi completează afirmația scriitorului francez pasionat de Rusia. În anii când triburile din nordul Caucazului conduse de șeicul Șamil făceau ravagii în satele cazace de peste granița rusă, răpindu-i pe localnici și incendiindu-le gospodăriile, rușii nu mai aveau, la un moment dat, nici o strategie ca să-i poată opri.

Un consilier al țarului a emis, în disperare de cauză, o idee pe cât de năstrușnică pe atât de curajoasă, bazată pe inițierea unei serioase educații muzicale. Dacă li s-ar impune să învețe să cânte la un instrument de la vârste fragede, li s-ar schimba deprinderile. Se pare că planul a prins contur ceva mai târziu, pe o arie mult mai extinsă.

Comparativ cu Occidentul, muzica rusă a început târziu, abia în secolul 18, cu Glinka și opera sa O viață pentru țar, prima operă rusească, iar folclorul național și vocația universală nu se compară cu anvergura altor nații. Ceea ce deosebește muzica rusă de orice altă categorie o reprezintă acea greu de explicat și eternă expresie, sufletul rus, la fel de mare pe cât e inocența care-l caracterizează.

În noianul sărbătorilor de la trecerea dintre ani, printre micile răsfățuri pariziene, CSCOR mi-a oferit prilejul de a-mi îndeplini visul de a asista la un concert de muzică din cunoscute producții cinematografice rusești sovietice.

Protagoniști au fost adorabilii artiști Konstantin Lebedev și Tatiana Babinchuk,

care au interpretat cântece pe care întreaga sală le fredona cu ei, și dansatorii Olga Fedotova, Igor Babinchuc care le-au stârnit spectatorilor pofta de dans.

Am recunoscut melodii consacrate printre care Trei căluți albi, Fulgul de nea, Vârtej de zăpadă, Ninge peste Leningrad, Te voi duce în tundră, Dans alb, Dacă n-ar exista iarna, Și zăpada cade, Marusia, Conversație cu fericirea, Șansonetă de voie bună, Cinci minute, Fulgi albi de zăpadă.

M-am simțit acasă în scenele de iarnă proiectate pe ecranul gigantic, cu imagini din filme, m-a încântat vestimentația artiștilor schimbată după stilul pieselor.

Cunoșteam majoritatea filmelor, dintre care Ironia sorții, Răpire în stil caucazian, Gentlemenii norocului, comedii care se petrec pe fundalul iernii. Cel mai mult m-a amuzat, dar și emoționat, Ironia sorții, faimosul film de iarnă pe care televiziunea rusă îl transmite în fiecare an de Revelion.

Filmele vechi rusești le revăd cu emoție adeseori, însă mi-aș dori ca în viitor să pot asista și la un festival de filme noi, cărora le ducem dorul.

Spectacolul la care am asistat a avut harul de a crea o ambianță a sărbătorilor plină de magie, să o păstrăm cât mai mult !

Pe un mal frumos

Paris, 2025

Unul dintre momentele magice ale verii mi l-a dăruit expoziția pe care am reușit să o văd în ultimele ore înainte de închiderea prezentării sale pe scena culturală pariziană de către CSCOR Paris.

Nikolai Kuzmin, membru de onoare al Academiei de Arte Frumoase din Moscova, stabilit parțial în Franța, expune pentru prima dată colecția de lucrări inspirată de satul modest de pe malul Volgai, Talynskoye, unde artistul a văzut lumina zilei în 1938 într-o modestă familie de țărani.

Retrospectiva reunește lucrări concepute pe tema înlănțurii destinelor la răspântii de drumuri, iar câteva tablouri sunt inspirate de un cântec stravechi de leagan, Pe drumul de Mourom, pe care i-l cânta mama sa în copilărie.

În fiecare imagine, artistul își mărturisește recunoștința pentru tot ce a văzut și a înfăptuit de când a lăsat în urmă acel spațiu neasemuit pe care încearcă să-l recreeze pretutindeni,

cu spațiile nemărginite, lumina blândă și libertatea, idealurile sale dintotdeauna, pe care și eu mi le plăsmuiesc în minte întocmai.

Nikolai Kuzmin a început să deseneze în primii ani ai copilăriei și mai târziu s-a hrănit cu povestea vieții unor pictori de seamă care i-au modelat năzuințele.

Regiunea sa natală, Nijnîi-Novgorod, deține un patrimoniu de artă populară impresionant,

iar artistul a început să colecționeze tot în copilărie jucării pictate, farfurioare, cănițe din lemn pictat, apoi cărți poștale și cărți cu imagini, atât de rare în acele vremuri, în anii 50.

Tatăl lui îi decupa în carton forme de cățeluși și de căluți, alte jucarii nu avea, iar el le colora și le picta în cele mai năstrușnice culori.

Artistul mărturisește că l-a inspirat și arhitectura populară a căsuțelor tradiționale din regiunea Volgăi, unde, la țară, locuințele au cercevele din lemn sculptat în forme originale, dar cred că acest ornament e specific mai multor regiuni, eu îmi doresc să vizitez orășelul Mîșkin (șoricel), care e faimos pentru ferestrele sale unice realizate în acest stil.

Icoanele au fost o prezență constantă în viața lui Nikolai Kuzmin, o sursă de nădejde, de reîmprospătare sufletească și de inspirație.

Cele mai dese plimbări le făcea, pe când locuia în Rusia, la mănăstiri, biserici și monumente cu un trecut cât mai îndelungat, pentru că, spune el, cele mai mai adevărate modele de înțelegere le găsim la începuturile artei.

Arta populară rusă deține un puternic izvor de creativitate și ne transmite spiritul și atitudinea unei întregi filosofii de viață.

Iar eu intuiesc, privindu-le, misterul, măreția și sensibilitatea sufletului rus, descris de Dostovevski, Cehov, Pușkin, inocența omului simplu tânjind după o farâmă de înțelegere și blândețe, în emoționante peisaje singuratice în care abia deslușim, smerit, conturul unor siluete pierdute în imensul orizont.

Culorile estompate cu delicatețe, toate nuanțele mestecenilor ca și cum ar fi oglindite în fluviu, poetica prezență a naturii pe malurile Volgăi.

Toate imaginile reflectă eternitatea sacră a copilăriei, spune artistul, sentiment care mi s-a confirmat explicit la fața locului, în interiorul sălii, în momentul în care Turul Franței, care se isprăvea chiar în acea după-amiază la Paris, a ajuns în dreptul clădirii de pe malul Senei.

Răzbătea din stradă o zarvă de nedescris, țipete, răcnete, agresivitate, sirene ale poliției sau/și ambulanței, se întâmplase ceva în timp ce eu eram scufundată în tablouri, dar am resimțit cât se poate de concret sentimentul că mă aflu la adăpost de toate, în fața acelor picturi sau, mai precis, în interiorul lor, în cel mai protector spațiu cu putință.