Paris, 2025
De la Harkov, din Ucraina, și până la Paris e cale lungă, mai ales dacă viața te obligă la ocoluri și-ți scoate în cale piedici neprevăzute.
Numele pictoriței Zinaida Serebriakova (1884-1967), născută Lanceray, îmi era complet necunoscut înainte să-i descopăr tablourile expuse în sălile Centrului Cultural și Spiritual rus din Paris.
Părinții artistei erau francezi, tatăl sculptor și mama pictoriță, cu îndepărtate origini rusești aristocratice.
Le-a fost tare greu să-și părăsească moșia de lângă Harkov. Rămasă orfană de tată la numai doi ani, ea și mama au reușit să se mute la Sankt Petersburg la bunicul ei, un cunoscut arhitect.
Timp de douăzeci și trei de ani, s-a întors ca să-și petreacă fiecare vacanță de vară în câmpia nesfârșită, la domeniul lor de la Neskuchnoye, în regiunea Belgorod, cât de frumos trebuie să fi fost !
Primii pași în studiul picturii i-a făcut în școala privată a unei prințese la Sankt Petersburg, unde avea la dispoziție întregul Ermitaj ca să exerseze copiind vechii maeștri. Dar tot la Harkov a mânat-o înapoi soarta, ca să-și afle alesul, Boris Serebriakov, un văr îndepărtat, inginer la căile ferate ale Imperiului Rus. În 1905, pleacă la studii la Paris, dar se întoarce în fiecare vacanță în Rusia, unde i se nasc cei patru copii, doi la moșie la Neskuchnoye și doi la Țarskoe Selo.
Prima ei expoziție are loc la Sankt Petersburg în 1910, încununată de succesul confirmat prin cumpărarea a trei tablouri de către galeria Tretiakov din Moscova.
Până în 1917, când evenimentele revoluționare o obligă să se refugieze cu mama ei și copiii la Harkov, călătorește cu soțul în Europa, în Franța unde studiase,
în Germania, Italia, Elveția. Soțul ei se stinge de tifos în 1919, iar ea se angajează la muzeul de arheologie al universității din Harkov. În 1920, se mută toți șase la Petrograd, unde va lucra pe brânci pentru ca, la scurt timp, să vină și răsplata muncii ei sub forma unei invitații de a trimite tablouri la expoziția de artă rusă de la New York.
Succesul e asigurat, astfel că, după patru ani, pleacă din nou la Paris, unde, până să-și facă un rost, va fi primită în gazdă la diverse rude.
Doi dintre copii vor reuși să o urmeze la Paris ca să devină pictori, alți doi rămân în Leningrad și Moscova, unde una dintre fiice ajunge decoratoarea Teatrului de Stat. Abia în 1960 se vor revedea, când ea va putea, în sfârșit, să se întoarcă acasă prima dată după exil.
Între timp, va călători în ținuturi impresionante, prin toate regiunile franceze, în Belgia, Anglia, va vedea Marocul, Portugalia, toată Italia.
Dar nicăieri nu e ca acasă. Toate personajele pictate de ea au o privire tristă, mărturie tăcută a dorului.
Lucrarile sale se înscriu în curentele epocii, impresionism și orientalism pe care le gust în mod special. Pânzele îi reflectă emoția locurilor, a întâlnirilor descoperite în atât de multe călătorii,
iar eu încerc să deslușesc în creația sa rămășițele amintirilor din ținutul natal, cât din desăvârșirea câmpiei i-au păstrat gândurile ?
Tablourile sale au participat în optzeci de expoziții colective și paisprezece personale în Franța și Belgia, încununarea succesului a fost proiectul de a decora castelul unui baron belgian, însă toate înfăptuirile nu-i alină dorul de casă.
A fost primită înapoi cu onoruri în anii șaizeci, iar cele mai mari expoziții din carieră i s-au organizat pe tărâmul natal, la Uniunea Artiștilor Plastici din Moscova, unde i-au fost prezentate două sute cincizeci de tablouri, ca și la Muzeul de Stat de Artă Rusă din Kiev și la Muzeul de Artă rusă din Leningrad. Se stinge la Paris în 1967 și odihnește în cimitirul rusesc din St.Geneviève-des-Bois.
Am petrecut în compania ei senină un moment de grație la Centrul Cultural și Spiritual rus din Paris, năzuind să pot parcurge cândva ținuturile pe care frumoasa artistă le-a purtat pretutindeni în suflet.
ore de drum 