Etichetă: Anatolia

Croiește-ți altă soartă

Erzurum, 2022

Două prietene literare mă însoțesc prin galeria de pictură a muzeului de artă din Erzurum, Peri, una dintre Cele trei fiice ale Evei ieșită pe piață în 2016 și Feride, poreclită Pitulicea, zămislită în 1922. Pe cei doi autori, Elif Shafak și Reșat Nuri Guntekin îi leagă, la distanță de șaizeci de ani, orașele în care au ales să locuiască, fiecare la vremea sa, Istanbul și Londra.

Deși ne despart multe generații, orânduiri, obiceiuri, tradiții sociale și familiale, mai simt mai apropiată de zvăpăiata de Pitulice.

Nu întâmplător am adus-o aici, pentru că bunicul autorului, Guntekin, e chiar nepotul guvernatorului din Erzurum, un oraș de pe străvechiul drum al mătăsii.

În acei ani, multe tinere repartizate ca învățătoare, răsfirate prin cătunele nevoiașe ale Turciei, o luau ca model pe Feride ca să poată depăși piedicile înapoierii din mediul provincial.

Feride trece prin schimbări radicale, greu de închipuit când o vedem, zânatecă răsfățată, în momentele patriarhale de la Tekirdag la rude,

acasă la conacul mătușii din Istanbul, și n-aș fi crezut că va avea puterea să-și ia lumea-n cap,

lăsând tot luxul și confortul, devastată de vestea că viitorul soț era deja promis alteia. Și cum, din călduroasa Tracie, fără să știe ce o așteaptă, pornește spre austera Anatolie.

Mediul învățământului din provincie mă inspiră, profesorimea îmi e familiară, dar toate acele intrigi țesute cu premeditare, piedicile care i se pun bietei Pitulici, capcanele care i se întindeau de către oameni, chipurile, educați, m-au înspăimântat.

Intuiesc că multe din întâmplări sunt preluate din fapte reale desprinse din lunga activitate de inspector școlar a autorului.

Mi-a plăcut peregrinarea Pitulicei prin Anatolia, de la o școală la alta prin vreo zece localități pentru că trebuia să-și reînnoiască statutul de suplinitoare la fiecare început de an școlar, asumându-și umilințele cu demnitatea cuvenită unei fete dintr-o familie aristocratică, educată la o mănăstire franțuzească de maici,

spre deosebire de Peri, fata din popor care a trebuit să răzbească singură până la colacul de salvare al turcoaicelor de rând, mariajul.

Dar și Peri e deosebită de ceilalți, interiorizată, retrasă în lumea cărților și în căutare de inutile certitudini. Nu le mai căuta, îi spune dascălul ei oxfordian, e mai important să fii curioasă. Între Istanbul și Oxford, Peri îl caută pe Dumnezeu în două epoci diferite ale vieții ei.

Mi s-au părut bine documentate episoadele dezbaterilor pe tema religiei de la Oxford, pline de concepte pilduitoare asupra dialogului și tolerantei, ale sincretismului, ale avantajelor societății mondializate.

Islamul are o mulțime de aspecte pe care nu le intuim atunci când călătorim în Turcia, pe care Elif ni le aruncă în față fără menajamente. Între o mamă habotnică și un tată ateu, Peri pleacă la facultate în Anglia, la Oxford, se împrietenește cu alte două fete musulmane și să te ții reglare de conturi.

Unde e multă ideologie e prea puțin sentiment, așa merg treburile în lumea de azi când orice fapt de viață e cântărit pe balanța politicului corect, calibrat, cenzurat, aprobat sau condamnat.

Toate relațiile se dovedesc a fi doar de suprafață în mediul snob în care se învârte Peri, să cauți o prietenie profundă sau, și mai bizar, o iubire, acum când nu se mai îndrăgostește nimeni ?

Toate astea nu existau pe vremea Pitulicei, când oamenii-și manifestau fățis acordul și revolta, puteau să ia hotărâri dictate de emoții nefiltrate. Personajul din 1922 e mai pasional, mai idealist și mai cutezător decât cel din 2016.

Cea mai vibrantă scenă a fost cea în care face cunoștință cu un medic militar într-un cătun izolat, în timp ce îngrijea un jandarm rănit, iar cea mai provocatoare scenă erotică pe care am citit-o vreodată a fost când, câțiva ani mai târziu, se căsătorește cu bătrânul doctor și ne este descrisă, cu detalii picante, noaptea nunții.

Ce cauta Peri cu înverșunare în scurta perioadă a studiilor ei universitare la Oxford, îndrăgostită platonic de un profesor ?

Să ajungă la noțiunea de Dumnezeu, iar secretul se pare că-l găsise, nu era religiozitatea, nici scepticismul, ci singurătatea, aidoma acelor sihaștri și asceți care se retrăgeau în deșert ca să-și ducă la bun sfârșit căutarea spirituală. În compania celorlalți ești împins să te apropii mai mult de necurat decât de Dumnezeu, parcă așa spunea și Sartre.

Iar ea, ascunsă-ntr-un dulap din conacul unor bogătași, i l-a dezvăluit, când a venit clipa, și profesorului.

Țara la cale

Turcia, 2022

Orientul e mai prielnic spiritualității, în vreme ce Occidentul îți distrage atenția prin detalii, reguli, segmentează gândul, îi întrerupe cursivitatea, obstrucționează contemplația. De la Edirne încolo, e spațiu berechet și doar linia orizontului oprește privirea în depărtări. Mai întâi, direcția Safranbolu, unde natura e văratică la sfârșit de septembrie.

La Edirne începe una dintre ramificațiile drumului mătăsii. În plus față de acest traseu consacrat, sultanii și-au fixat propriile lor itinerarii, pe segmente mai mici, fiecare pe unde călătorea mai des, cum ar fi ruta sultanului Osman II Imperator.

Spre Sinop, zăresc Marea Neagră.

La marginea orașelor mari sau mici, blocuri. Într-o țară cu atâta spațiu, de ce le-o fi placând turcilor să-și asume riscul de a locui în blocuri ?

Spre Amasya, pe drumurile Anatoliei, mă însoțesc personaje celebre, eroii din războiul troian, cei ai Lânii de aur, ai Imperiului Otoman, Sfântul Apostol Pavel, trupele lui Tamerlan, Alexandru Macedon, Împăratul Hadrian, Iulius Cezar și, despre ei, cărti de citit și întâmplări de aflat.

La vreo douăzeci de kilometri sud de Amasya, lângă satul Yunlu, pe ruta de Zile, a avut loc o bătălie fabuloasă despre care s-a dus vorba, și nu orice vorbă.

În anul 47 ani î.Hr., Pharnaces, regele din Pont, își pune în minte să recucerească teritoriul care înglobează Armenia, Cappadocia și Galatia, asupra căruia au domnit pe vremuri strămoșii lui, așa că declară război romanilor care ocupă o parte din teritoriul revendicat de el și pornește în campanie.

Cezar, detașat pe atunci în Egipt, primește ordinul de a merge cu armata ca să rezolve conflictul.

Pharnace a urmat drumul de la Amasya, capitala sa, iar Cezar a campat în satul Yunlu. Bătălia nemiloasă durează cinci ore și romanii ies triumfători. Iar Cezar trimite Senatului, la Roma, darea de seamă cea mai scurtă și mai celebră din istoria războiului: Veni,vidi,vici.

Urmând vechiul drum al mătăsii spre Erzincan, capitala producției de lână, văd sumedenie de turme de oi. În fiecare an, turcii sacrifică două milioane și jumătate de miei pentru sărbătoarea de Kurbam Bayrami.

La tot pasul, constat discrepanța dintre îndestularea vestului turc cu largi deschideri mediteraneene și ariditatea estului care se consolează cu o credință neclintită.

Spre Kars, în stepele imense ale Anatoliei, privirea se pierde, iar gândurile se regăsesc.

Treptat, un vis prinde contur și le prefigurează pe următoarele.

Printre marii călători în Anatolia și Asia Centrală, Marco Polo, ibn-Battuta, Jean-Baptiste Tavernier, s-au lăsat cu toții fermecați de aceeași stepă cu orizonturi nemărginite. Mă întreb ce s-a schimbat oare de atunci în acest peisaj?

La sud de Kars, apare majestuos Muntele Ararat, înalt de 5.137 de metri, la vederea căruia, în Evul Mediu, armenii se închinau.

Conform legendei, la poalele lui s-a răsturnat arca lui Noe. Mai multe expediții stiințifice au pretins că au găsit urmele arcei sacre, dar dovezile nu s-au confirmat.

O așezare de pe versantul răsăritean se numește Nahicevan (oamenii bărcii).

De la Kars la Erzurum, peisajul variază necontenit, formele stepei se schimbă și lasă loc pentru neprevăzut.

În trecătorile muntoase, câte un pașă (șef regional) mai întreprinzător fixa taxe pentru caravane.

În secolul 17, un călător francez, Jean-Baptise Tavernier consemnează prețul taxelor pe cap de cămilă și caravanier, destul de pipărate.

În regiunea Erzurun au fost construite douăzeci și două de baraje, dintre care unul, supervizat de însuși Ataturk, se spune că ar fi cel mai mare din lume, ca să rețină apa din cele două fluvii care au văzut născându-se primele civilizații, Tigrul și Eufratul.

Electricitatea produsă în GAP (Proiectul Sud-Estului Anatolian), e folosită în vestul industrial.

Armata, la fiecare pas, are ce păzi: defilee, baraje, piloni și gazoducte. Uimitoare, cu desăvârșire nouă pentru mine, mi s-a părut arhitectura unităților militare, amplasate la înălțime, ca niște fortificații în stil ultracontemporan, în plus față de cele de uz normal de pe șosea.

Spre Diyarbakir, în inima regiunii kurde, controalele se întețesc, dar nu și pentru turiști, cu excepția mașinilor de Iran și Irak.

Poate e doar o senzație personală, însă la sfârșitul acestei luni întregi de parcurs Turcia în vreo opt mii de kilometri,

am avut impresia că turcii nutresc o afecțiune specială față de români, pretutindeni, de la pichetele de control până în biserici și moschei, ori poate așa se poartă cu toți călătorii, indiferent de unde vin, sunt musafiri cu drepturi egale.

Pe măsură ce intuiția mi se confirma, ajunsesem să manifest o vagă trufie, de neconceput în Occident, legată de calitatea de români în virtutea căreia ți se permite să-ți bagi nasul oriunde.

Pe un flanc de munte care domină câmpia, lozinci înscrise gigantic, vizibile de departe, cinstind Turcia. La cu totul altă scară, văd căscioare de amărășteni cu drapelul fluturând și chiar cu mici slogane.

Alte lozinci slăvesc regiunea, armata, jandarmii, care înseamnă aici trupele antitero.

În sfârșit, Antiohia. Pe aceste pamânturi pe care a bântuit Sfântul Pavel, în alchimia misterioasă plăsmuită între gânduri și mersul pe jos, toate aceste peisaje l-au inspirat și i-au deschis porțile cerului.

În zece ani, Sfântul Pavel a parcurs peste treizeci de mii de kilometri în regiune, cea mai mare parte pe jos, ca și împăratul Hadrian de altfel.

Înainte de Tars, zăresc impresionantul port Ceyhan, unde se termină conducta care aduce petrolul azer la Mediterana traversând Anatolia pe la Erzurum.

Drumul spre nord, la Ankara, înseamnă aproape sfârșitul călătoriei, deși aș vrea să hoinăresc prin Turcia mult și bine.

Pe ogoare apar și primele semne de toamnă.

Agricultorii trudesc la strânsul recoltei și observ niște întinse suprafețe roșii, de aceeași nuanță ca drapelul Turciei,

semn că toamna e anotimpul cel mai potrivit ca să străbat acest ținut, când totul intră în armonie pe dinafară și în lăuntruri.

Huzur

Turcia, 2022

De la Muzeul inocenței încoace, privesc muzeele ca pe un spațiu personal, pe care mi-l însușesc prin frânturi de amintiri, imagini și obiecte necunoscute sau uitate,

unde încerc să acumulez cunoștințe și informații în completarea celor de pe stradă, din cărți sau conversații. Personajul cărții lui Pamuk străbate lumea doar ca să viziteze muzee, spre a căuta în ele tămăduire. În cele din Turcia, eu am reînvățat cum e să te lași în voia unei odihnitoare contemplări.

Vă invit în câteva dintre ele, în ordinea în care le-am descoperit urmând, vreme de-o lună, cursul unei călătorii inițiatice.

1.Safranbolu, a cărui istorie poate fi aprofundată în nobilul muzeu de istorie al orașului inclus, datorită conacelor care i-au creat faima, în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirea muzeului pare ceva mai mult decât un conac tradițional, e chiar un mic palat.

2.La Sinop, fostă capitală regională cu două porturi încă din antichitate și două comunități, elenă și romană, conviețuind pacific, cu evenimente răsunătoare și zei debarcați din toate zările, avem ce vedea în muzeul de arheologie. Am reținut o piesă notabilă, sarcofagul lui Cornelius Arrianus cu un relief înfățișând două vapoare.

Pe o astfel de ambarcațiune se bănuiește că ar fi călătorit apostolii.

3.Amasya reprezintă primul popas pe consacratul drum al mătăsii, segmentul principal, inconturnabil, știind că traseul implică și variante. Zeus Stratios, căpetenia zeitățior pontice, avea aici un templu și pe el s-a clădit reputația orașului întemeiat, după cum spun legendele, de însuși Hermes, zeul relațiilor și al comerțului. 

Din vechea acropolis edificată în perioada elenistică și din mormintele celor cinci regi pontici care au condus cetatea ne-au parvenit multe și valoroase vestigii, la fel și de pe urma romanilor care au capturat orașul în anul 70 î.Hr.

4.Erzurum, considerată dintotdeauna cea importantă etapă în plin drum al mătăsii, păstrează întreg magnetismul istoriei care i-a aparținut, cu prestanță, demnitate, omenie și comori culturale. Aici am simțit că mă aflu într-un loc special, unde îmi doresc să revin.

În dimineața plecării, am văzut cele trei muzee, printre care cel de artă și istorie, o puternică revelație.

5.Diyarbakir, capitala comunității kurde, m-a entuziasmat din prima clipă, dar, din întreg complexul muzeal din incinta castelului, era deschis doar muzeul de arheologie, înființat în 1934. Printre exponatele provenite din istoria hittită, asiriană, bizantină, romană, otomană, am întâlnit o gingașă făptură, vestigiu al feminității,

celebrare fragilă și singuratică a unui fior care se estompează văzând cu ochii.

6.Mardin, cel mai magic oraș din Turcia, are ca punct de temelie, în antichitate, un templu al soarelui din care i se trage pesemne strălucirea și prosperitatea de care se bucură astăzi. Mai târziu, în vremea romanilor, împărații Anastasius și Justinian au contribuit la dezvoltarea comercială, cum vedem în ambele muzee, bogate ca tot ce se află aici.

Creștinismul a rămas activ într-un număr mare de biserici și mănăstiri, iar limba folosită în comunitate este aramaica, aceeași vorbită de Iisus cu apostolii săi.

7.Șanliurfa m-a primit cu blândețea binecuvântată a unei destinații de pelerinaj și mi-a destăinuit secretele celor două muzee remarcabile. Primul, de arheologie, dedicat sitului de la Gobekli Tepe,

cuprinde și o secțiune de vestigii hittite, asiriene, babiloniene. Celălalt muzeu adăpostește creații de mozaic provenite dintr-o fostă vilă cu băi fastuoase,

de unde v-o prezint pe irezistibila amazoană Melanipi.

8. La Gaziantep am pașit aproape solemn, ca într-un templu, într-unul dintre cele mai faimoase muzee de mozaicuri din lume.

Zeugma în grecește înseamnă pod și el lega cele două maluri ale fluviului Eufrat, pe granița dintre Turcia și Siria.

Pe vremea romanilor, aici fusese construit cel mai sudic pod pe Eufrat, foarte trebuincios strategic ținând cont că vestita legiune Scythica s-a stabilit aici.

Toată decorațiunea din mozaic dezvelită în vilele romane din secolele 1-3 d.Hr. o regăsim în muzeu. Însă vă recomand și muzeul de arheologie și pe cel al războiului cu francezii.

9.Antiohia, cetatea întemeiata în anul 300 î.Hr., cu o istorie recentă dureros de dramatică pe care n-aș fi prezis-o în zilele însorite petrecute pe străzile ei, mi-a rămas în minte cu forfota sa cosmopolită.

Am admirat în muzeul de arheologie imense dispuneri de mozaic, păstrate din secolele 2-3,

cu scene din viața comunității, peisaje, monumente.

10.Ankara e capitala cu freamăt discret, cu oameni educați, primitori, serviabili și deferenți, cum rar am întâlnit într-o metropolă de asemenea talie.

Am văzut mai multe muzee, tot ce a fost posibil în două zile, însă mi-a mers la suflet muzeul de artă, de unde am preluat și cele două tablouri din preambul.

11.Bursa, vechea capitală a Imperiului Otoman între 1326-1365, și capitală a mătăsii până în zilele noastre, mi s-a părut cel mai puțin oriental din tot ce am vazut în Turcia, poate fiindcă l-am vizitat la sfârșitul călătoriei, când deja parcursesem toată Anatolia. Mi-a plăcut un mic muzeu de artă islamică, în care se reflectă un strop din grandoarea celorlalte monumente clasate UNESCO.