Categorie: Letonia

Riga, 2024

Trenul în care mă urcasem nu mai pleca nicăieri. Se întorsese de departe, gol. În vagon rămăsese doar lunga și apăsătoarea istorisire a unor destine sfărâmate.

Cel mai șocant și răscolitor moment la Riga a durat câteva ore și s-a petrecut în vastul ansamblu muzeal dedicat prezenței evreiești în capitala letonă și în Europa de Est.

Văzusem și prin alte părți muzee ale culturii și civilizației iudaice, dar acum am avut prilejul să aflu mai multe despre prezența și absența evreilor din fiecare țară în parte și am parcurs cu luare-aminte mărturia documentară despre România, cu desfășurătorul persecuției, al deportării și exterminării lor.

Mă întreb dacă evreii țin minte că România a fost singura țara aliată cu Germania care și-a executat cetățenii de confesiune iudaică de bună voie și nesilită de nimeni, în special pe cei din Basarabia și Bucovina. Am numai un singur prieten evreu, foarte drag, rămas în țară, dar botezat în rit greco-catolic prin căsătorie. În rest, toți au plecat unde-au văzut cu ochii.

În octombrie 1941, după ce Bucovina de nord și Basarabia sunt luate, cu sprijin german, de la URSS, Institutul de Statistică îi prezintă lui Antonescu situația numerică și proiectul expulzării evreilor.

Ca urmare, între 280.000 și 380.000 de evrei au fost uciși la instigarea și cu aprobarea autorităților române civile și militare.

În 1941, în Cernăuți, 58% din populație o reprezentau evreii, din care au fost torturați și uciși cu miile fără vreun ordin din partea naziștilor.

Din ghettoul din Cernăuți, unde fuseseră înghesuiți cincizeci și cinci de mii de persoane, au fost trimiși în lagăre douăzeci și opt de mii, fără întoarcere.

Tot în 1941, autoritățile române ordonă deportarea tuturor evreilor din Iași, însă nu mai apucă să plece decât cinci mii, pentru că restul de treisprezece mii sunt executați la fața locului.

Dintre cei care s-au urcat în tren, dupa șapte zile îndesați în vagoane fără apă și mâncare, doar o mie unsprezece ajung la destinație, undeva în sud și, dintre cei ajunși, jumătate își pierduseră mințile din cauza căldurii sufocante, ca să nu mai vorbim de boli.

Doar atât se mai menționează în documentul respectiv, o singură excepție notabilă. Deportaților li s-a împărțit apă și mâncare la Roman, de către o doamnă de la Crucea Roșie, Viorica Agarici.

M-a impresionat că s-a reținut numele singurei persoane, din, practic, jumătate de țară, care a manifestat compasiune, asumându-și riscul de a sfida autoritățile. Sau poate au fost și alții, dar sub protecția anonimatului.

În 1941, comunitatea evreiască din Odesa număra 180.000 de membri, adică 30% din populație. Când armata română a ocupat orașul, a avut loc un atentat la comandamentul armatei, și, în semn de represalii, românii au asasinat între 25.000 și 34.000 de evrei, împușcați, dinamitați, spânzurați, sufocați, îngropați sau arși de vii.

Alți 45.000 au fost trimiși în lagăre din vecinătate unde, din cauza unei epidemii de tifos, deportații au fost exterminați ca să nu răspândească boala. Dintre cei rămași în oraș, au mai fost uciși treptat 30.000. Doi ani mai târziu, în Odesa mai rămăseseră doar șaizeci de evrei.

Abia în 1942, România și Germania semnează un acord în privința deportării celor 272.409 evrei români rămași în țară, ca să fie expediați spre lagărele morții în Polonia, dar acum se schimbă treaba, iar evreii ajung miza unor interese.

Deoarece Hitler refuzase să încredințeze generalilor români comanda propriilor trupe lângă Stalingrad și pentru că respinsese revizuirea graniței Transilvaniei de nord, liderii români devin bănuitori, mai ales că se întețeau amenințările lui Churchill și Roosevelt cu privire la pedepsirea crimelor de război.

Trenurile erau blocate la graniță, dar Antonescu n-a mai dat, de această dată, aprobarea deportării. După dezastrul de la Stalingrad din 1943, când românii au fost învinuiți, conform explicațiilor din acest muzeu, că în sectorul lor s-au lăsat încercuiți de Armata Roșie, deportarea evreilor e din nou amânată.

La căderea lui Mussolini, în 1943, românii schițează primul pas în tatonarea unei înțelegeri de pace cu aliații, fapt care-i salvează pe evreii rămași. Însă pentru evreii din Transilvania de nord, județele Sălaj (șapte mii de oameni) și Cluj, situația a fost tragică, pentru că, după invazia Ungariei în 1944, au fost expediați la Auschwitz și gazați.

Dar s-au înregistrat și cazuri în care prizonierii au scăpat ca prin minune, cum ar fi Arnold Daghani din Suceava și soția lui Anișoara, trimiși în lagăr în Transnistria, cu o poveste impresionantă.

A scăpat numai pentru că era foarte talentat la desen, emoționantă și certă dovadă ca arta reprezintă un mijloc de supraviețuire nu doar în plan abstract.

Muzică de drum: