Lună: martie 2026

Ce se naște din pisică și urs

Chaource, 2024, 2026

În iarna lui 2024 am făcut o scurtă oprire în această așezare cunoscută datorită specialității de brânzeturi, cum sunt multe în Franța, dar abia după aceea am aflat că posedă comori de artă sacră unice în Occident.

M-am întors după doi ani ca să le aflu.

Numele urbei vine de la blazonul orașului unde coabitează pașnic două vietăți, pisica și ursul, în franceză chat-ource, ce tronează la loc de cinste pe un vitraliu din biserică.

Cu o populație de o mie de locuitori, orășelul se laudă a fi locul de obârșie al unui sculptor de artă sacră din secolul 16, cunoscut drept maestrul Tristei Figuri, pentru că toate fețele sculptate de el reflectau tristețea, dintre care cea mai cunoscută, Sainte Marthe, poate fi vazută la biserica Sainte Madeleine din Troyes.

În jurul lăcașului, câteva case medievale din secolul 15 se sprijină cu tandrețe unele pe altele, în stilul rustic câmpenesc al regiunii Champagne, cu partea de sus în piatră, iar cea de jos de lemn.

Ici-colo, deslușesc sculpturi pe coloanele fragile.

O biserică mult prea mare pentru un oraș atât de mic, vom spune, și atât de pustiu.

Majestuoasa St.Jean-Baptiste, la vremea ei, ne imaginăm ușor după dimensiuni, cuprindea în interior întreaga comunitate din împrejurimi.

Altarul datează din secolul 13, iar nava a fost isprăvită în secolul 16, perioadă în care întreaga populație mergea curent la biserică.

Am cutezat să cobor câteva trepte, în ciuda eșafodajelor ce se întrezăreau, în capela semi-subterană, cea mai veche parte a bisericii, unde, în secolul 12, se intra direct de la nivelul străzii.

Astăzi, încăperea glacială și întunecoasă, în curs de renovare, adăpostește o punere în mormânt de un autor anonim.

Rar am văzut atâta amărăciune, milă, duioșie pe chipurile încremenite de secole în durere, ale Maicii Domnului  și ale sfintelor reprezentate sub capișoane cu pliuri delicate, elemente caracteristice ale costumației servitoarelor din secolul 16.

Am căutat, rătăcindu-mă în vastitatea deconcertantă a spațiului, o altă operă remarcabilă.

Creșa din lemn aurit din secolul 16, prezentată într-un dulap cu panouri pictate formând un poliptic, conține douăzeci și două de statuete cu o destinație neașteptată.

Aceste mici scene religioase în miniatură erau concepute pe seturi tematice, cum ar fi altarul de liturghie complet, cu toate elementele sacre, dar minuscule.

Care era rostul acestor jucării cu tâlc în secolele în care Franța era socotită fiica cea mare a bisericii ? Am aflat că, frumos ambalate, erau dăruite primului născut atunci când familia dorea să-l sortească unei cariere preoțești.

Se numea jocul de-a slujba. Mi-au atras atenția veșmintele elaborate ale personajelor reprezentând adorația magilor.

Să ieșim la aer, se înserează, să nu trecem cu vederea marea hala agroalimentară, din nou, evaluez, supradimensionată comparativ cu orașul, dar nu și cu biserica.

Gastronomia și religia, precum ursulețul și mâța, pare-se că-și dau mâna. Pe lângă brânzeturi, orașul e cel mai mare producător de ciuperci din Franța.

Aici se cultivă toate sortimentele care se găsesc în comerț, dintre care cel mai familiar îmi este soiul ,,champignon de Paris’’, dar și pleurotis gri, galben, roz, care se combină cu fondue de brânză locală, într-o fuziune de savori medievale.

De formă rotundă, ca un mic cilindru, moderat de sărată, preparată din lapte de vacă, Chaource (și varietățile înrudite produse pe o arie foarte restrânsă) se caracterizează printr-o textură cremoasă, reputată ca fiind printre cele mai consistente, cu 50% grăsime. Perioada optimă de consum se recomandă din octombrie până în mai, acompaniată de vin roze de Riceys.

La nevoie, la fel de bine se asortează și cu șampania, poate chiar mai bine, după gustul meu, sau, în mod surprinzător, cu cidru de Bretania. Contrar altor brânzeturi franceze, se servește chiar și la aperitiv, ori sub formă de fondue.

Se adaptează, am descoperit, multor improvizații, reflectare a năstrușnicei combinații din tandemul care-i dă numele.

Dedesubturi

Baku, 2023

La Baku, muzeele gratuite nu au orarul afișat, deschid după bunul plac, iar fostul conac al familiei Nobel e unul dintre ele.

M-am mulțumit să-i dau târcoale, adulmecând aerul sărat al Caspicei, sub auspiciile căreia a debutat episodul caucazian al celebrei dinastii.

Frații Nobel erau emigranți suedezi în Rusia de a doua generație, după ce tatăl lor se stabilise la St.Petersburg în 1837 ca să se îmbogățească. A profitat de oportunitatea Războiului Crimeii ca să demareze o afacere prosperă în industria militară, dar a dat faliment la încheierea păcii.

Robert, mezinul, pornise o afacere cu lămpi cu kerosen profitabilă în orașele nordice, unde noaptea e lungă. În 1873, ajunge în Caucaz ca să prospecteze piața de lemn de nuc, destinat confecționării a cinci sute de mii de paturi de pușcă pe care uzina fratelui său le fabrica pentru armata rusă. Nu găsește nuci de tăiat, dar dă peste petrol berechet pentru lămpile sale.

Prima harta petrolieră a Caucazului, pe atunci în mâna rușilor, demonstrase că, în 1844, în peninsula Apșeron existau deja zăcăminte, însă puterea rusă era departe de a bănui că lichidul izvorât din măruntaiele pământului va juca un rol determinant în soarta regiunii.

Cum era firesc, primul investitor în industria petrolieră din Baku a fost un rus, Vassili Kokorev, ortodox de rit vechi care a riscat toate investițiile necesare, chiar și prin înființarea unei companii de navigație ca să-și transporte petrolul în marile orașe ruse.

Locul unde a avut loc prima extracție se poate vedea astăzi la marginea orașului, lângă o nouă și mare sală de sport care găzduise recent o competiție internațională.

În 1854, încep săpăturile de prospecție și în Pennsylvania, iar goana americanilor după regiunile bănuite a deține petrol se accelerează. În 1859, când se extrag din prerie primele zăcăminte, Rusia era de mult pe primul loc în lume.

Un an mai târziu, SUA îi depășește, iar în 1872 ajunge să producă de patruzeci de ori mai mult decât Baku.

În acest context descinde Robert Nobel la Baku, unde, cu bani de împrumut, cumpără o parcelă de teren de la căpitanul unui vas olandez. Această suprafață și rafinăria anexă vor ajunge să producă o cincime din petrolul mondial.

Administrația imperială alesese de la bun început sistemul concesiunilor. Industriașii se străduiau să extragă o cantitate cât mai mare cu un cost cât mai redus, fără investiții și echipament.

În Pennsylvania, lucrurile decurgeau exact invers, situație care va accentua, mai târziu, diferențele strategice definitorii în geopolitica dintre Răsărit și Apus.

Producția familiei Nobel debutează în 1875. Din zăcămintele situate în peninsula Apșeron, petrulul era încărcat pe măgăruși, cămile și cai până la rafinăriile ridicate în grabă în portul Baku.

Fiind cerere mare, nu se găseau nici recipiente nici hamali, așa că dl.Nobel decide să construiască o conductă prin care să transfere petrolul extras din peninsulă până la rafinărie, la o adâncime de doi metri, pe o distanță de douăzeci de kilometri, ce urma să devină prima pipeline din Rusia.

Spre deosebire de americani, care au marile orașe în apropiere, petrolul de la Caspica trebuie să străbată distanțe enorme până la clienți, așa că frații Nobel se implică și în transportul pe Volga și în cel feroviar. Ambiția lor e să controleze tot mecanismul fără intermediari, de la extracție până la Moscova și Sankt Petersburg.

Dar și în SUA, Rockefeller acționa cu aceeași strategie. Doar că în Rusia e mai greu. Volga e înghețată din octombrie în aprilie, iar căile ferate au blocaje continue în care încărcătura e sifonată.

Vor fi obligați să construiască pe traseu centre de stocaj, iar cel mai important va fi la Stalingrad, alegere care știm unde a dus. Bătălia pentru Stalingrad a fost de fapt o bătălie pentru Baku și câmpurile sale petroliere, aflate la doar o mie de kilometri.

La Baku, Nobel devenise firma cea mai progresistă. Intreprinderea număra treizeci de mii de angajați, într-un cartier cu locuințe sociale civilizate comparativ cu celelalte firme, cu un program de opt ore de muncă pe zi la foraj.

O mare parte a beneficiilor au fost consacrate de la bun început acțiunii sociale, un exemplu neobișnuit pentru întreaga Rusie.

Din beneficiul net, 40% e destinat angajaților, sub formă de îngrijiri medicale, școli, casă de ajutor reciproc. Nobelii au provocat chiar un mic scandal instalând electricitate într-un cartier muncitoresc, un lux pe care nu-l avea nici burghezia înstărită din Baku.

Cel mai elitist ansamblu era Vila Petrolea, un cartier rezidențial în jurul conacului familiei Nobel, destinat cadrelor superioare și muncitorilor străini.

Pe colinele care dominau portul, se întindeau spații verzi unde grădinarii suedezi au plantat optzeci de mii de copaci.

Aici locuiau o sută de angajați, în case albe, cu verandă, beneficiau de un club cu restaurant, sală de bal, sală de concert, biliard, bibliotecă.

Rețeaua de relații și contacte pe care și le făcuseră frații Nobel cu industria de armament în mediile bancare europene i-au ajutat să obțină credite inaccesibile pentru localnici și să ducă la bun sfârsit planurile cu petrolul. Alfred locuia la Paris și, de acolo, mobilizase fonduri uriașe.

Singurul lor concurent pe piață era Standard Oil, viitor Esso, viitor Exxon deținător de monopol în SUA, care vindea ieftin în țările unde avea concurență și scump în țările unde ocupa singur piața. Între Rockefeller și Nobel, rivalitatea devenise crâncenă, cu spionaj economic, mită, într-o nesfârsită epopee a ambiției de a conduce lumea. Regulile jocului se schimbaseră.