Lună: septembrie 2025

Ce, ție nu-ți place ?

Paris, 2024

Nu se mai pomenise o așa cutezanță când Heim a creat acest ansamblu de plajă, în 1948, adică să stai sumar îmbrăcată, în văzul tuturor, fără ca măcar să te scalzi ca să ai o justificare a goliciunii.

Să sperăm că zilele călduroase se vor întoarce și, în așteptarea lor, dacă nu-mi permit să-mi reînnoiesc garderoba de plajă, nădăjduiesc să găsesc o idee de improvizație prin expoziția văzută în vara 2024 la Palatul Galliera care poate inspira orice pretențios, credeți-mă.

Apariția pe plajă e reglementată prin lege, regulamentul e afișat la vedere în anii 1918 în lăudata stațiune cost-azureană Cannes, și stipulează că accesul la plajă și scaldă e permis doar în afara perimetrului portuar,

cu condiția ca domnii să poarte costum de baie,

iar doamnele pantaloni și bluză cu mânecă lungă.

Cine dorește să intre în apă se va schimba în cabine sau corturi instalate special în acest scop, la adăpost de privirile indiscrete.

Erau departe vremurile, în 1900, când îți era permis să vii pe plaja să faci cură de soare, sau la băi, doar într-o costumație specifică, din molton sau serj, strămoșul treningului nostru. Turistele sau, mai precis, curistele printre care se număra și george sand, își comandau din cataloage ținuta potrivită fiecarei stațiuni, cea din vitrină este specifică localității balneare Mont-Doré, din Auvergne.

Treningul a deviat în 1923 de-a dreptul în pijama de plajă, nu exista un cuvânt ca să desemneze costumația în care stai pe plajă fără să intri în apă.

Până la această temerară transformare, pijamaua era rezervată doar intimității propiei locuințe, iar pentru excentrici, dineurilor șic, nu știau ce sa mai inventeze.

În anii 1930, confecționată în mătăsuri prețioase, pijamaua devine ținuta indispensabilă balneară și de croazieră.

Confortul e garanția succesului. Marii croitori au adaptat modele de seară la rochii de stat la piscină, cum ar fi Madame Grès în 1966.

Din toate năzdrăvăniile expuse, mi-ar fi plăcut să port un model cu cireșe Hermès 1962.

Domnii au fost dintotdeauna răsfățații soartei, costumele lor de baie erau ca azi, doar materialul diferit, în anii 30 tricotaj de lână, cu imprimee mai poznașe prin anii 60.

Dar nici cutezătorii de azi nu dau înapoi să se înveșmânteze cu un ansamblu de plajă cu capă Christian Dior din 1996,

care bănuiesc că a fost creat pentru plajele răcoroase de la ocean, nu-mi închipui cum s-ar potrivi în vreo insulă grecească sau la tropice un astfel de personaj extravagant, poate iarna.

Dar iată că, la 5 iulie 1946, ireparabilul se produce.

La sărbătoarea apei de la piscina Molitor din Paris, în cadrul concursului de costume de baie, Louis Reard prezintă în premieră mondială modelul bikini, după numele unui atol situat în Pacificul de sud, unde americanii tocmai făcuseră un discret eseu soldat cu explozia unei bombe atomice.

Nici una dintre manechine nu a acceptat să prezinte modelul împricinat, așa că se apelează la o dansatoare fără prințipuri de la Cazinoul din Paris, Micheline Bernardini.

Produsul e descris drept ,,costumul de baie mai mic decât cel mai mic din lume, și, în bikini, fata are un efect exploziv, proclamă publicitatea cu subînțeles și mândrie că a găsit, datorită bombei, formula cea mai justă. Succesul e asigurat.

Doar o vorbă să-ți mai spun

Segovia, 2022

Poarta masivă nu părea destinată turiștilor sau curioșilor, nici măcar pelerinilor, și atunci am luat hotărârea să sun la micul interfon ca să mă informez dacă se poate vizita mănăstirea.

Aud cum cineva în interior ridică receptorul, dar tace. La întrebarea mea, o voce de bărbat îmi răspunde laconic: Iglesia, în spaniolă biserică. Nu știam nimic despre comunitatea monahică a ieronimiților și ne-am îndreptat spre biserică, a cărei ușă era deschisă, trebuia doar împinsă cu putere.

În interior, acorduri serafice de cânturi gregoriene amplificau solemnitatea interiorului.

Pe o băncuță, în fața altarului, am deslușit o siluetă, iar când m-am apropiat am văzut că era o damă. Mi-a atras atenția felul cum era îmbrăcată, de fiecare dată când văd ceva neobișnuit undeva, care nu se potrivește cu locul, rețin, nu părea turistă, nici pelerină, părea fie actriță, fie o femeie de afaceri excentrică, eventual o binefăcătoare a comunității, dar nu s-ar fi îmbrăcat așa bătător la ochi. Dar ce m-a mirat și mai mult a fost că monahul care, bănuiam eu, îmi indicase la interfon să mergem în biserică, și-a făcut apariția și s-a îndreptat spre ea, au vorbit ceva cu voce joasă și au pornit spre o ieșire laterală.

Crezând că și ea aștepta tot pentru vizita ghidată, ne-am luat după ei, cum e firesc, spre locul de începere a turului, trecând cu vederea faptul că ne ignoraseră, așa or fi obiceiurile pe aici.

În claustru, cei doi s-au îndepărtat cu pași grăbiți, au cotit-o și ne-au închis ușa-n nas. Intuitiv, am trecut dintr-un claustru în altul, dar nu am îndrăznit să încercăm ușile ca să vedem și alte spații, cum ar fi refectoriul, biblioteca, scriptoriumul, și am zis bogdaproste că am văzut chiar și atât.

Mă uimise prea mult scena la care am asistat ca să pot intra apoi în atmosfera locului și am citit cu destulă neîncredere ce scria în ghidul Michelin care, dintr-o dată, părea să nu corespundă câtuși de puțin realității.

Apropierea de Segovia, la vreo jumătate de oră de mers pe jos, a schimbat rostul lăcașului, după cum vedem că merge istoria.

Mănăstirea El Parral fusese inițial dedicată de către întemeietorul ei, prințul de Castilla, unui refugiu spiritual în timpul excursiilor sale vânătorești, unde să se poată odihni în liniște. Astfel a pus temelia așezământului, însă, pe motiv de fonduri insuficiente, a trebuit să contribuie și regele cu o donație, dar lucrările se întrerup iarăși. Mai târziu, un alt nobil local oferă suma necesară bolții bisericii, în schimbul privilegiului de a-și stabili acolo locul de veci al familiei sale.

Pe frotispiciul bisericii, se disting blazoanele prințului și al soției, ca un fel de garanție a influenței lor asupra locului.

După ce lucrările se întrerup din nou din lipsa banilor, călugării deja instalați reușesc să obțină singuri finanțare. Starețul mănăstirii chiar a intrat în istorie prin priceperea de a fi asigurat proiectarea și a fi supravegheat logistica pentru construirea viaductului din Segovia. La începutul secolului 19, deja în ruină, mănăstirea a fost jefuită de soldații lui Napoleon și a căzut în uitare.

A fost salvat, ca prin minune, ansamblul artistic format de marele retablu central din lemn policrom și aurit, terminat în 1528, flancat de monumentele funerare ale ctitorului și soției, făurite în alabastru. Din 1925, călugării ieronimi, ordin care a rămas specific Spaniei, s-au reîntors în mănăstire și, urmând învățăturile Sfântului Ieronim, trăiesc retrași de lume, în tăcere, lectură și rugăciune. Am încercat să aflu câți membri numără azi comunitatea monastică, însă nu se menționează.

Complexul imens se întinde pe malul unui râu, iar apa oglindește cerul în diverse aranjamente de utilitate și ambientale.

Fiecare corp de clădire are câte un claustru dedicat unei anume activități, infirmierie, casă de oaspeți, meditație, treburi domestice, retragere intelectuală. Din cel deschis, să ne bucurăm de priveliștea asupra Alcazarului din Segovia.

Clădirea cu etaj care se observă din alt claustru adăpostește pensiunea din cadrul mănăstirii dotată cu un amplu potențial de cazare.

Aici se oferă spre închiriere pe o durată de cel mult o săptămână chilii modeste, cu precizarea că sunt acceptați drept clienți doar bărbați, deocamdată, pentru că, în viitor, odată cu laicizarea societății, bănuiesc că vor fi acceptate și femei. Regula de bază este tăcerea, dar nici aceasta nu știm cât va mai dura.

La negru

Paris, 2022

O expoziție foto din anii colonialismului francez în Africa văzută în sălile de la subsolul centrului Pompidou m-a trimis spre o carte apărută în 1932, dar cât se poate de actuală, Călătorie la capătul nopții, de Louis-Ferdinand Céline.

Aventurierul personaj debarcă într-una din coloniile franceze din vestul Africii prin 1916, după ce fusese rănit pe front și apucase să se mai întremeze. În loc să se întoarcă la război unde îl aștepta o neîndoielnică pieire, preferase să i se piardă urma prin Africa.

Oameni, zile și obiecte se topesc în torente de culori și lumină. Favorizați de mirajul câștigului de pe urma activităților ilicite, albii veneau aici mânați de o singură ambiție, de a ajunge puternici și bogați,

și nu aveau nici o mustrare de conștiință în exploatarea populației locale, care se zbătea să supraviețuiască în ciuda bolilor și a exploatării inumane la care erau supuși de occidentali din Franța, Belgia, Spania, Italia, Germania.

Comercianții prosperau pentru că în Africa se fura și se câștiga mai ușor ca oriunde. Funcționarii din administrație îi acuzau pe militari de delapidări și abuzuri de autoritate, militarii îi considerau pe administratori corupți, iar negustorii îi acuzau pe toți ca sunt impostori, ipocriți și hoți.

Însă puțina lor energie economisită de pe urma bolilor, setei, căldurii, țânțarilor, termitelor, uraganelor, se transforma în ură împotriva băștinașilor de culoare, chinuiți fără milă.

Francezii își păstrau tabieturile chiar și la tropice de dragul aparențelor, să arate că nimic nu-i scoate din ale lor, se adunau la ore fixe să-și savureze, timp de trei ore, lichiorul de aperitiv, absint și cassis,

organizau parade și festivități punându-i pe amărâții de negri să se maimuțărească, în ciuda înfometării și a bolilor care-i mistuiau.

Cea mai mare problemă, notifică proaspătul colonialist de cum ajunge în aglomerația de barăci care îndeplinea rolul de oraș, era lipsa gheții. Pentru că, de îndată ce se termina, colonialiștii cădeau la pat. Se pare că introducerea acestui lux fusese începutul devirilizarii colonizatorului, spune eroul, de aici i se trăgea.

Lipsit de aperitivul lui cu gheață, colonizatorul va trebui să renunțe să domine clima numai prin stoicismul său și mă gândesc amuzată la neajutorații care acum se plâng de lipsa aerului condiționat. Și-i dă exemplu Céline pe alde Faidherbe, Stanley, Livingstone, se plângeau ei că berea, vinul n-au temperatura corectă și de apa caldă și mocirloasă pe care au băut-o ani la rând ? Iata cum se pierd coloniile.

Își găseau o mângâiere, colonizatorii, în prostituția indigenă, la prețuri rezonabile puteau să beneficieze de o familie întreagă timp de o oră-două. Și mai trecea timpul.

Directorul unei companii cauta un funcționar începator, adică neștiutor, pentru una din factoriile ilicite din inima junglei, așa că nou-venitul care n-avea idee cum erau condițiile, dar nici altă opțiune, s-a prezentat la interviu.

Prima observație a fost că angajații negri, în orice post, lucrau în condiții de sclavagism. Principala activitate era de a încărca și descărca vapoare, sub supravegherea albilor, adăpostiți sub umbrele de soare.

Uite, îi zice șeful, spre consolare, ar trebui să fii încântat că, spre deosebire de Paris, aici femeile umblă toată ziua în pielea goală. De aici până-n Sahara e o sărbătoare continuă pentru colonizator, el n-are altă treabă decât să se îmbrace elegante, de preferință în costume albe de in, și să bea băuturi cu gheață în șezlonguri supraveghindu-și personalul. E obositor chiar și să conversezi.

Cel mai atrăgător imobil din capitală era spitalul unde toți amărăștenii tânjeau să fie admiși, fiindcă era singurul loc fără țânțari, scorpioni și șerpi veninoși. Cu totul neglijable erau considerate roiurile de muște și păduchii. Știa el, eroul, niște mici șmecherii din timpul războiului ca să se îmbolnăvească și să poată fi internat câteva zile. Pavilioanele ademenitoare și promițătoare trezeau în el o singură vocație, cea de a fi bolnav și, țelul suprem, de a fi repatriat pe acest motiv.

Le-a dat târcoale zile-n șir, fără să poată intra din cauza contingentului de armată repartizat la tropice care, năucit de căldură, zăcea în formație completă în saloane, ocupând toate paturile, suferind de toată gama de boli tropicale, citind romane din care lipseau jumătate de pagini din cauza dizenteriei. A pândit cât a pândit eliberarea unui pat, până când i-a venit sorocul să plece în junglă să-și ia postul în primire.

Vestul Africii era o regiune bogată în cauciuc, iar indigenii munceau timp îndelungat ca să adune cu familiile câteva coșuri și să le vândă comisionarilor albi care lucrau direct cu marile companii franceze. Îi trebuie mult timp cauciucului să se prelingă pe scoarța copacilor în păhăruțele agățate de trunchi.

Nici în două luni nu se umplu. Oameni necăjiți, sărmani, ieșeau pentru prima dată în viață din junglă și veneau, atât de neajutorați în inocența lor, să-l vândă angrosiștilor albi, nici nu le trecea prin minte că cineva ar putea să-i înșele, nu aveau această noțiune.

Umiliți, batjocoriți, o astfel de familie a primit de la negociantul francez, ca plată, câțiva banuți, pe care, câteva clipe mai târziu, îi cheltuie la el în prăvălie pe o batistuță de bumbac, rezultatul muncii lor pentru o cantitate de cauciuc strânsă luni în șir cu trudă.

Mă întreb dacă în ziua de azi se mai recoltează cauciuc, cât de corect e procesul muncii și cât plătesc occidentalii africanilor care-l adună în junglă ?

Eroul nostru pleacă, plutind cu un cargo lent pe apa fluviului, în junglă, cu încetineală prăfoasă, îmbâcsită de căldura și mirosurile insuportabile. Experiența lui colonială se va termina repede, din motive de boală, iar hazardul îl va îmbarca spre o nouă junglă, de natură diferită : cea new-yorkeză.

Pe un mal frumos

Paris, 2025

Unul dintre momentele magice ale verii mi l-a dăruit expoziția pe care am reușit să o văd în ultimele ore înainte de închiderea prezentării sale pe scena culturală pariziană de către CSCOR Paris.

Nikolai Kuzmin, membru de onoare al Academiei de Arte Frumoase din Moscova, stabilit parțial în Franța, expune pentru prima dată colecția de lucrări inspirată de satul modest de pe malul Volgai, Talynskoye, unde artistul a văzut lumina zilei în 1938 într-o modestă familie de țărani.

Retrospectiva reunește lucrări concepute pe tema înlănțurii destinelor la răspântii de drumuri, iar câteva tablouri sunt inspirate de un cântec stravechi de leagan, Pe drumul de Mourom, pe care i-l cânta mama sa în copilărie.

În fiecare imagine, artistul își mărturisește recunoștința pentru tot ce a văzut și a înfăptuit de când a lăsat în urmă acel spațiu neasemuit pe care încearcă să-l recreeze pretutindeni,

cu spațiile nemărginite, lumina blândă și libertatea, idealurile sale dintotdeauna, pe care și eu mi le plăsmuiesc în minte întocmai.

Nikolai Kuzmin a început să deseneze în primii ani ai copilăriei și mai târziu s-a hrănit cu povestea vieții unor pictori de seamă care i-au modelat năzuințele.

Regiunea sa natală, Nijnîi-Novgorod, deține un patrimoniu de artă populară impresionant,

iar artistul a început să colecționeze tot în copilărie jucării pictate, farfurioare, cănițe din lemn pictat, apoi cărți poștale și cărți cu imagini, atât de rare în acele vremuri, în anii 50.

Tatăl lui îi decupa în carton forme de cățeluși și de căluți, alte jucarii nu avea, iar el le colora și le picta în cele mai năstrușnice culori.

Artistul mărturisește că l-a inspirat și arhitectura populară a căsuțelor tradiționale din regiunea Volgăi, unde, la țară, locuințele au cercevele din lemn sculptat în forme originale, dar cred că acest ornament e specific mai multor regiuni, eu îmi doresc să vizitez orășelul Mîșkin (șoricel), care e faimos pentru ferestrele sale unice realizate în acest stil.

Icoanele au fost o prezență constantă în viața lui Nikolai Kuzmin, o sursă de nădejde, de reîmprospătare sufletească și de inspirație.

Cele mai dese plimbări le făcea, pe când locuia în Rusia, la mănăstiri, biserici și monumente cu un trecut cât mai îndelungat, pentru că, spune el, cele mai mai adevărate modele de înțelegere le găsim la începuturile artei.

Arta populară rusă deține un puternic izvor de creativitate și ne transmite spiritul și atitudinea unei întregi filosofii de viață.

Iar eu intuiesc, privindu-le, misterul, măreția și sensibilitatea sufletului rus, descris de Dostovevski, Cehov, Pușkin, inocența omului simplu tânjind după o farâmă de înțelegere și blândețe, în emoționante peisaje singuratice în care abia deslușim, smerit, conturul unor siluete pierdute în imensul orizont.

Culorile estompate cu delicatețe, toate nuanțele mestecenilor ca și cum ar fi oglindite în fluviu, poetica prezență a naturii pe malurile Volgăi.

Toate imaginile reflectă eternitatea sacră a copilăriei, spune artistul, sentiment care mi s-a confirmat explicit la fața locului, în interiorul sălii, în momentul în care Turul Franței, care se isprăvea chiar în acea după-amiază la Paris, a ajuns în dreptul clădirii de pe malul Senei.

Răzbătea din stradă o zarvă de nedescris, țipete, răcnete, agresivitate, sirene ale poliției sau/și ambulanței, se întâmplase ceva în timp ce eu eram scufundată în tablouri, dar am resimțit cât se poate de concret sentimentul că mă aflu la adăpost de toate, în fața acelor picturi sau, mai precis, în interiorul lor, în cel mai protector spațiu cu putință.