Lună: iunie 2025

Banca de rezerve

Paris, 2022

O fascinată incursiune în lumea bancară de acum o sută de ani ni se deschide printr-o intrare demnă de un cazinou din Las Vegas,

într-o  instituție centenară cât se poate de onorabilă, Banque de France.

Comorile păstrate aici nu mai sunt de ordin financiar, doar artistic și istoric, însă informațiile explicative sunt cât se poate de actuale.

Creatorii au plăsmuit o scenografie dinamică datorită căreia, dintr-o încăpere într-alta, constat puterea euforizantă a banilor și aflu despre lumea din spatele ușilor închise.

Palatul reprezintă o locuință familiala transformată în sucursală a băncii naționale a Franței, actualmente Citeco, muzeu cu profil financiar-economic inaugurat în 2019, care oferă multiple servicii organizatorice auxiliare, exploatându-și eficient și convingător calitățile, conform profilului.

Moștenitorul unei vechi familii de bancheri din Grenoble, Emile Gaillard, se stabilește în anii 1880 la Paris pentru o mai bună vizibilitate a afacerilor, ca să fie mai aproape de principalii clienți a căror avere o administra, printre care și emblematicul conte de Chambord.

Printre oportunitățile de afaceri ale momentului în capitală, cea mai profitabilă era participarea la construcția căilor ferate franceze, pe care Dl.Gaillard a finanțat-o parțial.

Proiectul pentru locuința sa pariziană i-a fost încredințat arhitectului Jules Février și, finalizată în 1882, a câștigat medalia de aur la expoziția universală din 1889.

Deoarece proprietarul era pasionat de arta Renașterii și deținea o colecție respectabilă destinată decorării acestui mic palat, arhitectul a folosit ca model castelele din aceeași perioadă de pe valea Loarei, Blois și Gien.

La inaugurare, Emile și soția au organizat un bal mascat pentru două mii de persoane și, cum era previzibil, proprietarul i-a întâmpinat pe oaspeți costumat în Henric al doilea.

Să luăm aminte la decorațiunile pe care le-au admirat miile de invitați de lungul vremii la toate acele sindrofii.

În 1902, edificiul a fost vândut băncii Credit Lyonnais. În 1919, a trecut în proprietatea băncii Naționale a Franței care, o sută de ani mai târziu, a inaugurat muzeul Citeco.

Până în 2006, clădirea a funcționat ca sucursală a bancii, și, din fericire, toate decorațiunile au dăinuit.

Predominant pe teme religioase, surpriza primei impresii s-a modificat, în chip spectaculos, din cazinou în catedrală.

Circuitul vizitei permite accesul în toate încăperile, private, publice, secrete, pasaje de trecere.

Multre dintre ele au fost modificate pentru a li se da o altă întrebuințare, după necesități.

Holul publicului și sala casetelor de valori reprezintă extensiile realizate de banca națională după achiziție.

Holul a fost amenajat în curtea interioară dintre cele trei laturi ale imobilului și îmbină arhitectura neo-gotică și art deco.

Sculpturile de pe uși înfățișează femei dezinvolt drapate, înlănțuiri de plante, delfini și dragoni.

Destinația încăperilor s-a schimbat dramatic între timp, cum ar fi salonul ce servea la început seratelor familiale, apoi recepțiilor restrânse, preschimbat în sală de primire a clienților cu ghișee art deco în anii 20, care s-a preschimbat ulterior în birou, apoi în sală de ședințe.

Șemineul monumental cu lei înaripați, ornamentat cu arabescuri și vegetație e operă venețiană din secolul 15. Un alt salonaș, mult mai intim, era decorat cu tapet din piele de Cordoba aurită și cu tablouri. Mi se pare un miracol să avem acces în astfel de locuri.

Marele hol de recepții oficiale, numit și sala de bal, adăpostea colecțiile de artă medievală ale proprietarului. Sala evocă tipicul serbărilor renascentiste cu tribună prevăzută pentru menestreli.

Șemineul din secolul 15 este decorat cu aceleași femei înlăcrimate ca pe mormântul ducilor de Bourgogne la Dijon, fapt pe care-l consider extravagant și nu știu dacă, judecând în stilul meu oriental, e de bun augur.

Balustrada e susținută de personaje fanteziste care stau pe vine.  

Nu mai fusesem niciodată într-o casa de bancher din istoria recentă, nu știu dacă la noi există ceva comparabil.

Din incursiunea în palatul său, am rămas cu o foarte clară percepție a prezenței banilor, prin calitatea și valorizarea patrimoniului renovat datorită unei investiții amețitoare, dându-le dreptate francezilor care susțin cu înțelepciune că ,,Qui dit que le bonheur ne s’achète pas ne sait pas les bonnes adresses’’. Muzeul Citeco este una dintre ele, pentru entuziasmul dobândit pe care-l vom putea valorifica în inspirație.

Vara-i ici, Grecia-i departe

Grecia, 2023, 2024

Prima călătorie de care am luat cunoștință într-o vară din copilărie, buchisită în cort la Borsec, a fost cea a lui Odiseu apărută în varianta prescurtată la Biblioteca pentru toți și numaidecât am purces să mă visez pe urmele sale.

De îndată ce am avut posibilitatea să călătoresc în Grecia, ulisesc din insulă-n insulă, câte o zi-două, rareori mai multe, cu vapoarele cele mai lente, întocmai ca eroul meu.

Niciodată de două ori la același țărm și, de fiecare dată, mă redescopăr ca ferventă căutătoare de nou. Mă mulțumesc cu puțin, pentru că astfel am totul.

Plutirea lentă mă eliberează de preocupări deșarte și îmi stârnește inspirația, identifică aspirațiile și țintele de atins. În pauzele lecturii, explorez vapoarele, de preferință cât de mari, cu punți exterioare și locuri variate pe care să le pot schimba de câte ori poftesc, după soare, umbră, vânt sau liniște.

Cel mai nostim a fost într-o călătorie de la Kavala la Kos, când un cuplu de germani cititori veneau de fiecare dată unde mă instalam eu, în diverse cotloane discrete de pe punte, fugind, cu cărțile după ei, de grupuri zgomotoase.

Pe un vapor mare, opțiunile sunt variate și aici respir adevărata călătorie, în aer liber, acolo unde gândurile pot zbura.

Și pentru mine, la fel ca pentru Ulise, arhipelagul devine o inițiere în cautarea drumului spre casă, în cazul meu o casă metaforică de care uneori mă rătăcesc sau pe care pesemne nu am găsit-o încă. O caut în toate peisajele elene, prin orice sit antic cu ruine încă pline de mister pentru arheologi, în orice ivire de semne provocatoare, purtătoare de superstiții oferite spre descifrare călătorului și îmi reamintește că o incursiune în insule trebuie minuțios pregătită, fie și numai prin strădania de a-i înțelege pe zei.

Nu uit că grecii au inventat labirintul, s-au descurcat să iasă din situații fără ieșiri, și nu doar într-un singur caz, cel cunoscut de toată lumea. Îi admir și încerc să învăț de la ei.

Tot ce am aflat din cărți, întâlnesc aici, în arhipelagul elen, spațiu de pelerinaj spre Ierusalim, pe care, în Evul Mediu, nobilii emancipați, cărturarii cosmopoliți și prelații îl parcurgeau cutezători.

Mulți pelerini erau nevoiți să facă popas în vreo insulă din cauza intemperiilor, a piraților, a bolilor, a defecțiunii ambarcațiunilor.

Erau convinși că voința lui Dumnezeu îi împinsese spre aceste locuri necunoscute și primeau aceste descoperiri ca pe un dar divin.

Zeii îi luau numaidecât în primire, iar pelerinii uită de pelerinaj, își aduc aminte de Ulise și încep un alt soi de căutare.

Povestiri mai pragmatice ne oferă neguțătorii care brăzdează Egeea începând cu secolul 15 și care-și fac cunoscute peripețiile în manuscrise parvenite doar fragmentar, și, mai târziu, în publicații jurnalistice de circulație citadină mai largă.

Mulți erau anticari tocmiți de înalte familii italiene ca să obțină manuscrise orientale presupuse deținătoare de secrete, aflate doar în inima jinduitului nostru Orient.

Din Levant, traficanții furnizează te miri ce. Căpitanii de vapoare înșiși, mici uliși, încearcă să-și facă escalele cât mai profitabile, iar unii colportează informații de cea mai mare însemnătate ca să convingă vreun mecena să le finanțeze următorul voiaj.

Nici diplomații nu ocolesc arhipelagul, au tot făcut naveta într-o perioadă, trimiși de Francisc I, primul rege occidental care și-a stabilit ambasadă la Constantinopol, în virtutea înțelegerilor lui secrete cu Soliman Magnificul, a cărui expansiune în Europa a susținut-o, dar nu e treaba Greciei.

Despre cele mai extravagante și mai neobișnuite peripeții am citit într-o voluminoasă antologie de peste o mie o sută de pagini, reunite cronologic de o editură franceză. Pe măsură ce citesc despre elenism și nu numai, tânjesc să aflu tot mai multe și pornesc într-o alta odisee, cea a căutării de cărți.

În Elada, mai mult ca în oricare altă țară, călătorul se deosebește de turist. Îi putem identifica lesne și astăzi. În vremuri uitate, era bărbat, rareori se aventurau femei pe astfel de tărâmuri lipsite de confort.

Pionierii trebuiau să fie temerari, robuști, optimiști, comunicativi și descurcăreți, sunt scormonitori din fire, nu stau locului, explorează, iar cultura le facilitează conexiunile.

În majoritatea aventurilor, eroii noștri aflaseră de Ulise și, în ce mă privește, mă uit uneori pe vapoare, sperând să-l recunosc.

Exilul și împărăția

Paris, 2025

De la Harkov, din Ucraina, și până la Paris e cale lungă, mai ales dacă viața te obligă la ocoluri și-ți scoate în cale piedici neprevăzute.

Numele pictoriței Zinaida Serebriakova (1884-1967), născută Lanceray, îmi era complet necunoscut înainte să-i descopăr tablourile expuse în sălile Centrului Cultural și Spiritual rus din Paris.

Părinții artistei erau francezi, tatăl sculptor și mama pictoriță, cu îndepărtate origini rusești aristocratice.

Le-a fost tare greu să-și părăsească moșia de lângă Harkov. Rămasă orfană de tată la numai doi ani, ea și mama au reușit să se mute la Sankt Petersburg la bunicul ei, un cunoscut arhitect.

Timp de douăzeci și trei de ani, s-a întors ca să-și petreacă fiecare vacanță de vară în câmpia nesfârșită, la domeniul lor de la Neskuchnoye, în regiunea Belgorod, cât de frumos trebuie să fi fost !

Primii pași în studiul picturii i-a făcut în școala privată a unei prințese la Sankt Petersburg, unde avea la dispoziție întregul Ermitaj ca să exerseze copiind vechii maeștri. Dar tot la Harkov a mânat-o înapoi soarta, ca să-și afle alesul, Boris Serebriakov, un văr îndepărtat, inginer la căile ferate ale Imperiului Rus. În 1905, pleacă la studii la Paris, dar se întoarce în fiecare vacanță în Rusia, unde i se nasc cei patru copii, doi la moșie la Neskuchnoye și doi la Țarskoe Selo.

Prima ei expoziție are loc la Sankt Petersburg în 1910, încununată de succesul confirmat prin cumpărarea a trei tablouri de către galeria Tretiakov din Moscova.

Până în 1917, când evenimentele revoluționare o obligă să se refugieze cu mama ei și copiii la Harkov, călătorește cu soțul în Europa, în Franța unde studiase,

în Germania, Italia, Elveția. Soțul ei se stinge de tifos în 1919, iar ea se angajează la muzeul de arheologie al universității din Harkov. În 1920, se mută toți șase la Petrograd, unde va lucra pe brânci pentru ca, la scurt timp, să vină și răsplata muncii ei sub forma unei invitații de a trimite tablouri la expoziția de artă rusă de la New York.

Succesul e asigurat, astfel că, după patru ani, pleacă din nou la Paris, unde, până să-și facă un rost, va fi primită în gazdă la diverse rude.

Doi dintre copii vor reuși să o urmeze la Paris ca să devină pictori, alți doi rămân în Leningrad și Moscova, unde una dintre fiice ajunge decoratoarea Teatrului de Stat. Abia în 1960 se vor revedea, când ea va putea, în sfârșit, să se întoarcă acasă prima dată după exil.

Între timp, va călători în ținuturi impresionante, prin toate regiunile franceze, în Belgia, Anglia, va vedea Marocul, Portugalia, toată Italia.

Dar nicăieri nu e ca acasă. Toate personajele pictate de ea au o privire tristă, mărturie tăcută a dorului.

Lucrarile sale se înscriu în curentele epocii, impresionism și orientalism pe care le gust în mod special. Pânzele îi reflectă emoția locurilor, a întâlnirilor descoperite în atât de multe călătorii,

iar eu încerc să deslușesc în creația sa rămășițele amintirilor din ținutul natal, cât din desăvârșirea câmpiei i-au păstrat gândurile ?

Tablourile sale au participat în optzeci de expoziții colective și paisprezece personale în Franța și Belgia, încununarea succesului a fost proiectul de a decora castelul unui baron belgian, însă toate înfăptuirile nu-i alină dorul de casă.

A fost primită înapoi cu onoruri în anii șaizeci, iar cele mai mari expoziții din carieră i s-au organizat pe tărâmul natal, la Uniunea Artiștilor Plastici din Moscova, unde i-au fost prezentate două sute cincizeci de tablouri, ca și la Muzeul de Stat de Artă Rusă din Kiev și la Muzeul de Artă rusă din Leningrad. Se stinge la Paris în 1967 și odihnește în cimitirul rusesc din St.Geneviève-des-Bois.

Am petrecut în compania ei senină un moment de grație la Centrul Cultural și Spiritual rus din Paris, năzuind să pot parcurge cândva ținuturile pe care frumoasa artistă le-a purtat pretutindeni în suflet.

Mintea la contribuție

Eindhoven, 2024

August e luna universităților deschise călătorilor curioși, astfel că mă strecor ca să explorez nestingherită TU Eindhoven, una dintre cele mai noi instituții academice din Olanda, țară reputată mai ales pentru cele vechi.

Am aflat că, aici, cei peste paisprezece mii de studenți se specializează în inginerie, tehnologii, științe aplicate.

Am vizitat numai două clădiri, legate între ele printr-o pasarelă,

mi-ar fi trebuit foarte mult timp să intru în toate locațiile răspândite într-un campus tehnologic gigantic,

în care alternau părculețe, canale, pajiști, parcări pentru biciclete, copaci venerabili, tufișuri amenajate artistic, ronduri de flori, amfiteatre vegetale, agore.

Prima instituție de învățământ superior din Brabant a fost înființată în 1956 ca urmare a dezvoltării întreprinderii Philips, cu sediul tot în Eindhoven.

Un număr mare de cadre, din cele trei mii cinci sute câte numără TU în prezent, au trecut prin Philips, dovadă a unei conexiuni inextricabile. În World University Rankings, TU/e ocupă anul acesta locul 185,

o urcare spectaculoasă comparativ cu ultimii ani, îmi place să cred că și datorită profesorilor români care predau acolo fizica și matematica, în contextul în care Sorbona e pe locul 76, Erasmus din Rotterdam pe 107, Bologna pe 146, iar prima universitate românească inclusă în clasament e cea de studii economice din București pe locul 801.

În majoritatea destinațiilor în care ajung, mă străduiesc să vizitez și universități, dar nu peste tot e permisă, oricând, intrarea. Am văzut multe dintre cele reprezentative, însă Universitatea din Eindhoven, cu vibrațiile ei energizante, m-a fascinat de la primul pas.

Găzduită de un oraș considerat, datorită Academiei de design, una dintre capitalele acestei discipline, universitatea se înfățișează atât ca un spațiu dedicat cunoașterii și cercetării, cât și ca un spațiu de întâlnire și fuziune, cu însușirile unui teren de afaceri.

Singura nemulțumire a fost ca nu mi-am luat la timp măsurile necesare vizitării faimosului său laborator, socotit cel mai performant din Olanda, unde se intră cu o autorizație specială care trebuia solicitata dinainte.

De mai mulți ani, universitatea constituie principalul furnizor de specialiști pentru ASML, Philips, DAF Camioane, și alte întreprinderi mai de nișă.

Percepția unui loc e determinată de calitatea oamenilor întâlniți, de ospitalitatea lor și de disponibilitatea de a-mi comunica tot ce mi-ar putea face sejurul cât mai plăcut.

La TU/e, m-am simțit cu adevărat binevenită, iar gazdele, persoane foarte diferite, cunoscute la fața locului, m-au inspirat și mi-au trezit gânduri și idei entuziaste: o frumoasă profesoară rusoaică aproape de vârsta pensionării și colaboratoarea ei, o fiziciană româncă maratonistă și pictoriță ocazională, călătoare pe mapamond, o tânără asistentă toscană practicantă de canoe pe numeroasele canale oferite de peisajele bruegeliene și de motociclism, un profesor moldovan de lângă Chișinău care, întocmai unui poet, se retrăgea adeseori într-un sat izolat din marginea Olandei, într-o cămăruță în gazdă la o familie de pensionari, doar ca să scrie, nu-i așa că sună eminescian ? M-au fermecat cu poveștile din viața lor.

Deși nu era forfota caracteristică sezonului plin universitar, am apreciat mediul cosmopolit, cu studenții în majoritate asiatici, chinezi în special, mi s-a spus,

dar și sud-americani, turci și iranieni, am intersectat babilonic, ca într-un aeroport, toate limbile posibile,

iar după comportamentul și zâmbetul lor mi-am dat seama că sunt fericiți acolo. Mi-a plăcut și stilul lor de îmbrăcăminte, se armoniza cu ambianța.

Toate secțiunile, incluse într-un volum generos cu vedere la natură sau la peisajul citadin,

conțin galerii de artă, biblioteci, saloane elegante de ședințe, spații apetisante de luat masa,

de servit o cafea sau un ceai care am constatat că sunt de calitate, locșoare izolate de stat cu discreție la o șuetă, amenajate cu mobilier de creație, cabine pentru teleconferințe.

Cafenele și restaurante, dintre care unul gastronomic, disponibile și publicului din afară, au toate clădirile, însă eu am preferat să profit de cât mai multe dintre numeroasele spații conviviale,

unul mai atrăgător ca altul, astfel că am servit o cafea și o napolitană tot probând confortul diverselor fotolii și canapele.

Am traversat și o reminiscență din localul vechi, de origine, inserție binevenită în ansamblul de stil contemporan.

Pe durata, insuficientă, de vreo două ore și jumătate a vizitei, grăbită să fac poze peste tot, m-am lăsat purtată de o constantă surprindere și admirație, și am realizat o deconectare absolută care m-a împiedicat să percep trecerea timpului.

Am întrebat, luată de val, despre posibilitatea de a-mi completa studiile acolo, în ciuda formației mele filologice care, la prima vedere, nu s-ar potrivi cu secțiunile universității tehnice.

Informația primită m-a entuziasmat foarte mult, deoarece porțile sunt deschise oricărui doritor, indiferent de studiile pe care le are la bază, iar taxele par accesibile.

După un curs pregătitor la alegere dintr-o multitudine de opțiuni, m-aș putea înscrie la specialități chiar complementare filologiei, cu aplicabilitate concretă, lămurire care mi-a dat elan, ca deschiderea unei etape noi, într-o lume plină de energii nebănuite, despre a cărei existență ești fericit că ai aflat.