Lună: octombrie 2024

Praf în ochi

Medina del Campo, 2022 – Paris, 2024

În scenografia provocată de norul de praf saharian care a plutit peste Apusul Europei în preajma Idelor acelui martie, colorând în galben norii, fețele oamenilor,

mașinile albe și nopțile, descifez, în marginea unui oraș de provincie castilian, masivitatea înfumurată a unui edificiu legendar.

Spaniolii vin la Castel de la Mota să aprofundeze tragica istorie a locului care a primit-o în surghiun, în 1506, pe Ioana, fiica Isabelei Catolica, regina care, tot aici, în 1504, s-a săvârșit din viață.

Castelul, în structura de azi, ocupă exact perimetrul fostei cetăți construită în 1440 pe o veche fortăreață arabă.

Într-o pustietate desăvârșită, traversăm mai întâi incinta exterioară formată din barbacane, apoi o a doua împrejmuire încadrând piața armelor.

Donjonul de patruzeci de metri este cel mai înalt din Castilla.

Între zidurile sale groase, o pasiune mistuitoare provocată de gelozie și-a căutat, zadarnic, alinare.

Ioana de Castilla, poreclită ,,cea nebună’’, încă din copilărie manifestase un caracter nonconformist,

refuzând să se supună, ca toată lumea, ritualurilor religioase la care mama ei Isabella Catolica și tătăl ei, Ferdinand de Aragon, o obligau să participe cu de-a sila.

Abandonată de soțul ei adorat, Filip cel Frumos, revăzut recent la Luvru,

primul Habsburg care a domnit în Spania, aflat tot timpul în campanii militare, fata noastră s-a întors pe capul părinților și le-a dat serios de furcă,

zbătându-se în crize năvalnice de gelozie delirantă, depresie, nevroze, iscate de convingerea că soțul o înșela.

Pentru mama ei, religia și rațiunea de stat erau singurele sentimente care contau, în vreme ce pentru Ioana, sclavă a iubirii, în afară de pasiune nu mai exista nimic, principiu incompatibil cu statutul de regină.

Între ele două, certurile de o violență nemaivăzută îi oripilau pe curteni, astfel încât s-a impus soluția retragerii din lume, așa că au trimis-o aici, la Castel de la Mota, lângă Tordesillas, un oraș cu profil religios,

pentru că era un loc retras și greu accesibil unde putea să spere că va fi lăsată în pace, departe de intrigile urzite la curțile regale.

Nici chiar fiul ei, Carol Quintul, viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman, n-a reușit, în rarele lor întâlniri, să-i aducă împăcare.

După dispariția prematură a lui Filip, Ioana a refuzat să mai iasă în lume.

Iar castelul și-a păstrat vocația carcerală, găzduindu-l, din cu totul alte motive, și pe Cesare Borgia, care a evadat după doi ani.

Dar cu el e altă poveste. De dragoste și întuneric.

Din vraja nepătrunsului ascuns

Becan, 2019

Pe ruta Rio Bec, în inima junglei, să ne oprim într-o veche cetate Maya, sit explorat prima dată în 1934 de Institutul Carnegie, azi încărcat de un farmec care, sporit de o pustietate și o însingurare neîntinate, se preschimbă în magie.

Situl e împrejmuit de un șanț mai mult larg decât adânc, necesar perimetru defensiv din perioada când cetatea atinsese apogeul, între secolele șapte și nouă,

devenit inutil în 1200 când toate așezarile din regiune au început, inexplicabil, să decline brusc.

Un pasaj acoperit face legătura între piețe și structuri de forme diferite.

Turnulețe încadrează fațadele bine păstrate ale unor palate cu două-trei etaje dispuse sofisticat,

clădiri care separă piațete la nivel diferit, scuaruri închesuite între edificii de seamă.

Toate depun mărturie despre un centru politic respectabil, care controla numeroase orașe vecine.

Ca multe în regiunea Maya, mica cetate-stat era condusă de un lider cu mai mulți subalterni, fiecare cu teritoriul său.

În vârful scării sociale, domnind peste supușii împărțiți strict în clase sociale, domnea suveranul din tată-n fiu.

Însa nici chiar situația lui, ca monarhie absolută ereditară, nu era așa de sigură, pentru că, prin emergența unor state noi și prin unificarea altora care se întăresc, oricând putea să decadă la statutul de vasal.

În rândul nobilimii și al curtenilor, fiecare cu rangul său, prioritate avea familia stăpânului care, ca urmare a poligamiei, se bucura de o descendență considerabilă.

Tot nobilii compuneau clasa sacerdotală și cea războinică, însă, în aceste două domenii, ca și în cariera administrativă, se accedea după meritele războinice.

Angajații erau plătiți în terenuri și, pe măsură ce acumulau parcele, li se consolida și puterea.

Astfel că se formau noi îmbogățiți care amplificau cetățile.

Conducătorii erau inaccesibili, separați și izolați de oamenii de rând, structura socială nu le permitea să se intersecteze în vreun fel. Noi putem însă întâlni unul dintre ei, placat pe fațada uneia dintre clădiri.

Poziția cea mai înaltă o deținea vrăjitorul, cu statut și de medic sau șaman, unicul posesor al unor cunoștințe de care toată lumea avea nevoie asupra plantelor, pietrelor, rădăcinilor și arborilor.

Piramida domniei-sale e în centru, are treizeci și doi de metri înălțime, una dintre cele mai înalte și abrupte pe care am urcat vreodată, dovadă a competenței locatarului său care, în vârf, ajungea atât de aproape de cer și zei.

Știința lui acoperea o arie largă, el era singurul în conexiune cu lumea nevăzută. Terapiile împleteau cure spirituale și remedii naturiste, extrase din bogatul repertoriu al naturii meso-americane.

Recente cercetări au dovedit că, în materie de leacuri, ei erau mai avansați decât confrații europeni din acea vreme, dacă socotim eficacitatea unor substanțe din farmacopeea indigenă.

Întrucât numeroase maladii aveau fie origine naturală fie divină, terapiile trebuiau să acționeze pe aceste două planuri, cu plante și cu ritualuri adecvate. Altarul de aici mi l-a evocat pe cel construit în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia de la Costești, din secolul 1 î.Hr., mult mai veche decât a mayașilor.

Și poate, tot ca dovadă a competențelor sale, cea mai veche stuctură urbană, cu dispunere sud, era compusă din turnuri care serveau ca observatoare astronomice, confirmare a reputației astrologice a orașului.

Funcția respectivă nu putea reveni femeilor, oricât de competențe, ele ocupau în schema de personal medical doar postul de moașe. Dar, cu timpul, neoșamanismul a început să formeze și specialiste femei.

Becan s-a numărat printre cele câteva situri arheologice în care nu mai era nici un vizitator. Ba da, o vulpe solitară. Avatar al vrăjitorului ?

Muzică de drum:

Acasă printre străini

Riga, 2024

Trenul în care mă urcasem nu mai pleca nicăieri. Se întorsese de departe, gol. În vagon rămăsese doar lunga și apăsătoarea istorisire a unor destine sfărâmate.

Cel mai șocant și răscolitor moment la Riga a durat câteva ore și s-a petrecut în vastul ansamblu muzeal dedicat prezenței evreiești în capitala letonă și în Europa de Est.

Văzusem și prin alte părți muzee ale culturii și civilizației iudaice, dar acum am avut prilejul să aflu mai multe despre prezența și absența evreilor din fiecare țară în parte și am parcurs cu luare-aminte mărturia documentară despre România, cu desfășurătorul persecuției, al deportării și exterminării lor.

Mă întreb dacă evreii țin minte că România a fost singura țara aliată cu Germania care și-a executat cetățenii de confesiune iudaică de bună voie și nesilită de nimeni, în special pe cei din Basarabia și Bucovina. Am numai un singur prieten evreu, foarte drag, rămas în țară, dar botezat în rit greco-catolic prin căsătorie. În rest, toți au plecat unde-au văzut cu ochii.

În octombrie 1941, după ce Bucovina de nord și Basarabia sunt luate, cu sprijin german, de la URSS, Institutul de Statistică îi prezintă lui Antonescu situația numerică și proiectul expulzării evreilor.

Ca urmare, între 280.000 și 380.000 de evrei au fost uciși la instigarea și cu aprobarea autorităților române civile și militare.

În 1941, în Cernăuți, 58% din populație o reprezentau evreii, din care au fost torturați și uciși cu miile fără vreun ordin din partea naziștilor.

Din ghettoul din Cernăuți, unde fuseseră înghesuiți cincizeci și cinci de mii de persoane, au fost trimiși în lagăre douăzeci și opt de mii, fără întoarcere.

Tot în 1941, autoritățile române ordonă deportarea tuturor evreilor din Iași, însă nu mai apucă să plece decât cinci mii, pentru că restul de treisprezece mii sunt executați la fața locului.

Dintre cei care s-au urcat în tren, dupa șapte zile îndesați în vagoane fără apă și mâncare, doar o mie unsprezece ajung la destinație, undeva în sud și, dintre cei ajunși, jumătate își pierduseră mințile din cauza căldurii sufocante, ca să nu mai vorbim de boli.

Doar atât se mai menționează în documentul respectiv, o singură excepție notabilă. Deportaților li s-a împărțit apă și mâncare la Roman, de către o doamnă de la Crucea Roșie, Viorica Agarici.

M-a impresionat că s-a reținut numele singurei persoane, din, practic, jumătate de țară, care a manifestat compasiune, asumându-și riscul de a sfida autoritățile. Sau poate au fost și alții, dar sub protecția anonimatului.

În 1941, comunitatea evreiască din Odesa număra 180.000 de membri, adică 30% din populație. Când armata română a ocupat orașul, a avut loc un atentat la comandamentul armatei, și, în semn de represalii, românii au asasinat între 25.000 și 34.000 de evrei, împușcați, dinamitați, spânzurați, sufocați, îngropați sau arși de vii.

Alți 45.000 au fost trimiși în lagăre din vecinătate unde, din cauza unei epidemii de tifos, deportații au fost exterminați ca să nu răspândească boala. Dintre cei rămași în oraș, au mai fost uciși treptat 30.000. Doi ani mai târziu, în Odesa mai rămăseseră doar șaizeci de evrei.

Abia în 1942, România și Germania semnează un acord în privința deportării celor 272.409 evrei români rămași în țară, ca să fie expediați spre lagărele morții în Polonia, dar acum se schimbă treaba, iar evreii ajung miza unor interese.

Deoarece Hitler refuzase să încredințeze generalilor români comanda propriilor trupe lângă Stalingrad și pentru că respinsese revizuirea graniței Transilvaniei de nord, liderii români devin bănuitori, mai ales că se întețeau amenințările lui Churchill și Roosevelt cu privire la pedepsirea crimelor de război.

Trenurile erau blocate la graniță, dar Antonescu n-a mai dat, de această dată, aprobarea deportării. După dezastrul de la Stalingrad din 1943, când românii au fost învinuiți, conform explicațiilor din acest muzeu, că în sectorul lor s-au lăsat încercuiți de Armata Roșie, deportarea evreilor e din nou amânată.

La căderea lui Mussolini, în 1943, românii schițează primul pas în tatonarea unei înțelegeri de pace cu aliații, fapt care-i salvează pe evreii rămași. Însă pentru evreii din Transilvania de nord, județele Sălaj (șapte mii de oameni) și Cluj, situația a fost tragică, pentru că, după invazia Ungariei în 1944, au fost expediați la Auschwitz și gazați.

Dar s-au înregistrat și cazuri în care prizonierii au scăpat ca prin minune, cum ar fi Arnold Daghani din Suceava și soția lui Anișoara, trimiși în lagăr în Transnistria, cu o poveste impresionantă.

A scăpat numai pentru că era foarte talentat la desen, emoționantă și certă dovadă ca arta reprezintă un mijloc de supraviețuire nu doar în plan abstract.

Muzică de drum:

Jos pălăria !

Caudebec-en-Caux, 2019

Monarhiile trec, dar pălăriile rămân după un tipar sau altul, confecționate de secole în această comună de pe malul Senei frecventată de pasionații de istorie.

În regiunea traversată de Sena, în nordul Franței, de la est spre vest, peisajele liniștite, poetice, mă invită la o încetinire a freneziei descoperitoare.

Construită în amfiteatru, menționată documentar încă din secolul 11, reputația comunei s-a creat mai cu seamă datorită modei,

printr-un accesoriu indispensabil, o pălărie meșteșugită de modiștii locali, devenită simbol al cochetăriei la curtea regală în secolul 16, care s-a bucurat de continuitate multe dinastii pe capul măriilor-lor și al supușilor.

Însă monumentul principal pentru care am venit este catedrala Notre-Dame, considerată de Henric 4 cea mai frumoasă biserică din regatul său.

Și, întocmai ca Flaubert, care mărturisește că a găsit aici inspirație pentru Legenda Sfântului Julien rugându-se în fața statuetei, aspir cu smerenie la un semn însuflețitor.

Ridicată pe vechea amplasare a bisericii care deservea abația merovingiană pentru femei numită ,,a Lojei’’, a fost construită în trei mari etape, din secolul 11 în 1426.

Vedem azi o biserică de stil gotic flamboaiant fără transept, fără partea transversală care-i dă aparența unei simple capele supradimensionate cu bolta și nervurile servind ca element arhitectural, ingineresc și decorativ simultan.

În timpul conflictelor religioase din secolul 16 și la revoluția franceză a suferit multe pagube, însă, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a înregistrat un fapt special

atunci când enoriașii au refuzat să evacueze biserica într-o duminică, au ținut în continuare serviciul religios și, în ciuda bombardamentului, au scăpat teferi.

Impresia de grandoare, din orice parte privesc, se datorează clopotniței, înaltă de cincizeci și patru de metri, amplasată lateral, și săgeții de mare finețe, copiată ulterior de catedralele din satele vecine.

Însă-mi atrage privirea un element decorativ deosebit căruia i s-a dus vestea, cele trei coroane reprezentând floarea de crin, simbolul regal francez.

Porticul original era decorat cu scene religioase și din activitățile zilnice ale comunității din Evul Mediu, cu un total de 333 personaje care s-au mai șters la intemperii și la intervenția calviniștilor.

Dintre vitraliile din secolul 15, să le notăm pe cele patru de factură englezească, cele mai vechi, oferite de căpitanul unei garnizoane engleze în timpul războiului de o sută de ani.

Celelalte vitralii reprezintă sfinți care patronau diverse branșe profesionale comandate de corporațiile meșteșugărești din urbe.

Vitraliile din secolul 16 sunt și mai prețioase, cu scene din Vechiul Testament.

Tot pentru prima oară am văzut și un baptisteriu din lemn sculptat, cele mai multe le știam din piatră.

Orga datează din 1542, este socotită printre cele mai valoroase instalații renascentiste din Franța și a servit recent la înregistrarea unor piese muzicale rare.

Amenajarea estuarului rivalizează în frumusețe cu vechile monumente. 

Ca peste tot pe malurile fluviului, o ușoară pâclă se ridica ușor, un abur ca de Dunăre, cât să ofere privirii inspirația de a percepe priveliștea în plenitudinea ei.