Lună: august 2023

Ziua iguanei

Kabah, 2019

Cea mai nebunească desfășurare de arhitectură Puuc, Palatul lui Codz Pop se întinde pe chiar marginea drumului, dar nu orice drum, ci șoseaua de optsprezece kilometri care, în vechime, lega cetatea de Uxmal.

În secolul 7, când a fost atestată, pe această cale se oficializau schimburile comerciale și se celebrau procesiunile religioase între cele două așezări.

Kabah, aliat ori cetate-satelit a marelui oraș Uxmal, și-a trăit perioada de glorie între secolele 9-10, când au fost ridicate monumentele pe care le vedem azi

pe un sit arheologic de mică întindere. În aria maya, se disting prin folosirea măștii distinctive a zeului Chaac al ploii și al agriculturii, marile nevoi ale regiunii.

Edificiul principal, un palat cu etaj flancat de aripi laterale, se ridică pe un cadrilater săpat cu puțuri și cavități.

Pe fațadă, peste două sute cincizeci de măști reprezentând influentul zeu, celebrat într-o suprapunere de chipuri cu ochi proeminenți și nas lung, ca o trompă, acoperă peretele de sus până jos.

Nasurile lor încovoiate, azi distruse, ar fi creat pesemne un relief cu efect acaparator.

Simbolurile celeste care îi ornează pleoapele, cu imaginea lui Venus, nelipsita planetă a belșugului, la fel și bastoanele încrucișate în romburi care simbolizează cerul și îi deconspiră identitatea astrală.

Decorațiuni, bucăți de piatră, frânturi și cioburi se înghesuie într-un aranjament fantezist,

cu precauția izvorâtă din teama de a nu rămâne vreun locșor neacoperit.

Pop înseamnă în dialectul local maya, unul dintre cele vreo șaptezeci, trompă sau coadă încolăcită, pe care o identificăm desfășurată doveditor pe toată construcția.

Pe altă fațadă, statuia unui războinic numit ,,Stăpânul din Kabah’’ se repetă de patru ori, pentru fiecare punct cardinal.

Pe cadrul ușii sunt sculptate scene de luptă în relief și inscripții care afirmă răspicat că războinicii locali au capturat și ucis un vrăjmaș dintr-o cetate apropiată, ca să nu existe dubii.

O creastă de zid decupată dintr-o singură bucată se înalță semeț și decorativ pe vârful clădirii.

O scară duce la primul etaj, unde se înșiruie șapte porti, din care două duble, despărțite de o coloană.

Deși nu s-au păstrat dovezi scrise, edificiul pare o reședință de rege, cu funcție de reprezentare și nu de locuință.

Masca zeului Chaac urma să o reîntâlnim pe toată Ruta Puuc.

Prezența sa mai invocă și monstrul pământului, dar și zeul cerului, creatorul atotputernic al cărui nume înseamnă literal ,,casa iguanei’’, potrivit cu specificul acestui platou arid.

Nicăieri n-am întâlnit mai multe iguane ca în perimetrul acestui palat care s-a dovedit a le fi adăpost.

Mi-a plăcut mult că peste tot, în Mexic, ceea ce scria în cărți corespundea întru totul realității.

Pretutindeni am avut parte de confirmări fidele și oportune sau poate că doar așa s-a nimerit, ca în acea perioadă să mă sincronizez cu foarte mare precizie unui hazard parafat de zei.

Nobody Knows

Fatima, 2020, 2022

La 2 mai 1981, cu unsprezece zile înainte de tentativa de asasinat asupra lui Ioan Paul II, un avion cu 118 pasageri la bord pe ruta Dublin-Londra a fost deturnat spre Teheran de către un călugar trapist de origine australiană care amenința cu declanșarea unei bombe. Revendicarea lui, singura, era ca Papa să dezvăluie cel de-al treilea secret de la Fatima. O literatură întreagă s-a scris despre cele trei faimoase secrete care, de fapt, converg într-unul singur redevenit de o actualitate covârșitoare.

Din mai până în octombrie, în 1917, Maica Domnului s-a arătat și a stat de vorbă cu trei copii păstori, de șase ori, în fiecare lună.

În iulie 1917, se formulează faimosul mesaj care atrage stăruitor atenția asupra pericolului reprezentat de ateismul pe care regimul comunist din Rusia îl va răspândi în toată lumea. Nimeni nu l-a înțeles la momentul respectiv, pentru că veștile nu circulau, iar revoluția din Rusia s-a declanșat abia trei luni mai târziu, în octombrie 1917. Cei trei copilași nu auziseră de Rusia și credeau că Maica Domnului se referă la o persoană. Pierderea credinței va porni din Rusia, le-a spus, și, dacă Papa nu intervine cerându-i public, răspicat, convertirea, vor pieri milioane de nevinovați ca urmare a extinderii acestei năpaste. Dacă oamenii vor continua să-l mânie pe Dumnezeu, va începe un alt război și mai năprasnic, sub pontificatul lui Pius XI, a anunțat Maica Domnului la 13 iulie 1917, pentru ca, în octombrie, să exprime faimosul secret, așternut pe hârtie mai târziu de Lucia, cea mai vârstnică dintre cei trei, pus într-un plic sigilat și închis într-un sertar la Vatican. La momentul acela, Papă era Benedict XV și nimeni nu știa încă pentru cât timp și nici cine va fi următorul. Abia după ce a urcat pe tronul pontifical Pius XI, aparițiile Maicii Domnului au fost luate în serios de foruri, întrucât numele lui fusese clar indicat în predicție. Pius XI e singurul Papă menționat explicit într-o apariție miraculoasă recunoscută de către Vatican, cu cinci ani înainte să-și înceapă pontificatul.

De fiecare dată, Maica Domnului insista ca Papa și toți episcopii din lume să-și coordoneze rugăciunile în bisericile lor asupra convertirii Rusiei și a închinăciunii la inima sa neprihănită. Secretul s-a perpetuat sub șapte Papi, de la emitere până la dezvăluire, între 1917 și 2000.

Maica Lucia, în cei nouăzeci și șapte de ani de viață, rămasă de mică unica supraviețuitoare din grupul celor trei copilași, s-a aflat în legătura neîntreruptă cu toți cei șapte Papi, fie epistolar fie în dese întrevederi. Sentimentul meu a fost, citind cartea lui Yves Chiron, Fatima, vérités et légendes, că toți, până la Ioan Paul II, au dus-o cu vorba pentru că nu voiau să-și asume o declarație radicală privind atitudinea Rusiei față de religie socotind că, până la urmă, ca în orice situație în care nimeni nu intervine, lucrurile se rezolvă de la sine.

Publicarea oficială și comentarea teologică a mesajului a avut loc abia în anul 2000. Conform comunicatului emis de Vatican, secretul de la Fatima se referă la credință și la primejdiile generate de pierderea ei, la lupta sistemului politic ateu împotriva bisericii și a creștinilor, descriind imensa suferință a victimelor credinței în secolul 20. Maica Domnului a vrut să împiedice această suferință. În ultima parte, care ar fi trebuit dezvaluită în 1960, este prezis atentatul asupra Papei Ioan Paul II.

Toate aceste necazuri ar fi putut fi evitate sau ar fi intervenit mereu altceva pentru ca istoria să-și urmeze cursul ? Lucia a transmis cu sârguință, încă din 1929, mesajul ca Vaticanul să ia atitudine, însă toți Papii se codeau să ceară pe șleau convertirea Rusiei și, încă și mai puțin, să-i solicite pe toți episcopii din lume să participe la rugăciune.

Așa că lucrurile au rămas neschimbate, iar comunismul și-a urmat nestingherit planificările. În multe acte solemne, într-un șir repetitiv unic în istoria papalității, Pius XII, Paul VI și Ioan Paul II s-au străduit să răspundă cererii formulate în aparițiile miraculoase, dar niciodată complet, întotdeauna recurgând formule evazive, fără să pomenească ceva de Rusia. Teamă, neîncredere, tact diplomatic ? Pentru mine, acesta e adevăratul secret.

Abia în 1984, chemarea rostită de Ioan Paul II, modificată și reformulată după alte două tentative chinuite, s-a dovedit destul de convingatoare ca să i se atribuie declanșarea Perestroicii în 1985, agitațiile anticomuniste în 1987 și căderea zidului în 1989. Maica Lucia a comentat, pe bună dreptate că, pentru mulți, era deja prea târziu.

Pe o întindere pustie, într-o zi obișnuită, pășesc între cele două biserici față-n față, una veche, alta nouă. Cea nouă, cu o capacitate de nouă mii de locuri, datează din 2007 și a fost realizată de arhitectul grec Alexandros Tombazis.

Credincioșii care nu încap înăuntru se pot răsfira pe esplanada unde e loc pentru trei sute de mii de oameni. Biserica veche, în stil neobaroc, are pe fiecare flanc o prelungire în arc de cerc și adăpostește mormintele a doi dintre copiii păstori. Aici se țin zilnic servicii religioase.

Dar emoționantă mi s-a părut mesa celebrată de mai multe ori pe zi la capela improvizată în aer liber chiar pe locul miraculos, lângă stejarul secular. În mijlocul lăcașului, la câțiva pași, statueta le dă nădejde pelerinilor.

Lectură de drum:

Andrei Pleșu, Despre îngeri

Pe val

Paris, 2021

Parisul e o sărbătoare atunci când un palat își desfășoară covorul roșu pentru vizitatori pentru prima dată după două secole.

Hôtel de La Marine domină Place de la Concorde în aranjament simetric cu Hôtel de Crillon și, până în iunie 2021, interioarele sale nu puteau fi vizitate decât în calitate oficială.

Palatul este împărțit, cronologic, în două sectoare distincte, iar vizita începe în cea de-a doua curte interioară,

acoperită de o verieră de 330 de metri pătrați, unică inserție contemporană în restaurarea edificiului, plăsmuită de arhitectul nu întâmplător britanic Hugh Dutton,

dacă ne gândim că unul dintre personajele-cheie subordonat ministerului, corsarul Robert Surcouf, era spaima companiilor de asigurare englezești.

La revoluție, în 1789, Ministerul Marinei a pus ochii pe clădirea în care funcționa instituția Mobilierului regal, și-a aruncat ancora cât ai clipi și a rămas aici până în 2015.

Interioarele au fost reabilitate în spiritul timpului atât cât s-a putut,

deoarece ultimul ocupant și-a reamenajat frecvent birourile în cei două sute douăzeci și șase de ani cât a avut clădirea pe mână, iar multe elemente de mobilier socotite inadecvate s-au dispersat.

La fel și decorațiunile originale. La actuala recondiționare, decoratorii au șters douăzeci de straturi de zugraveală până să ajungă la prima culoare.

După ce parcurgem rezidența intendentului, muzica din căști se schimbă odată cu decorul.

Nimerim printre aurituri, mobilier inestimabil, oglinzi de preț, într-un lux orbitor.

Iată-ne în sectorul marinăresc, în plină epocă a expansiunii coloniale franceze, ilustrată cu obiecte și reprezentări exotice cochetând cu dorul de ducă.

În timp ce administrația petrecea bine mersi în saloanele opulente ale palatului,

în coloniile franceze din Oceanul Indian făcea legea căpitanul Robert Surcouf, cel mai faimos corsar din sector, activ în primii ani ani după revoluție și sub Napoleon.

Imediat după 1789, comerțul cu sclavi a fost interzis, însă pe coasta răsăriteană a Africii, între Île Maurice, Réunion, Madagascar, pe corsarii francezi îi durea în cot.

După un astfel de transport, la corabia aflată sub comanda lui Surcouf se înființează pe nepusă masă, în vederea unui control, o ambarcațiune cu trei comisari ai comitetului colonial de salvare publică.

După percheziție, au tras concluzia că vaporul fusese recent folosit la transportul unor năpăstuiți sortiți vânzării și au purces la întocmirea procesului-verbal de încălcare a regulamentului.

Până să-l termine de redactat și parafat, Surcouf, plin de solicitudine, îi invită la un prânz lejer în elegantul lui salon, deja pregătit de priceputul bucătar, cu delicatese și vinuri rare.

Pe nesimțite, parâmele se desprind de țărm și vaporul o ia ușor spre larg.

În cabină, cei trei funcționărași, legănați de valurile tot mai mari, au pus efectul pe socoteala vinului.

De îndată ce nava s-a îndepărtat destul de mult, iesiți pe punte, s-au luat cu mâinile de cap, implorând să fie duși imediat pe uscat să-și termine misiunea.

Foarte bine, le spune Surcouf, vă debarc pe cel mai apropiat țărm al coastei africane, în mijlocul prietenilor voștri, negrii.

Auzind ce-i paște, n-au mai stat la tocmeală și au făcut bucățele hârtiile acuzatoare, redactând un proces-verbal favorabil căpitanului.

Firește că, după ce s-au văzut scăpați, s-au plâns de pățanie, fapt care a declanșat o competiție în rândul armatorilor dornici de a-l angaja pe Surcouf pe navele lor.

Așa mergeau lucrurile departe de capitală, în colonii, așa erau vremurile.

Câțiva ani mai târziu, a venit Napoleon, iar Surcouf a fost înnobilat și decorat.

Cartea unde e relatat episodul a fost scrisă prin anii 1900 de către strănepotul corsarului din Saint-Malo.

Din balconul care dă în place de la Concorde, regele Ludovic-Filip asistă curios, în 1836, la ridicarea obeliscului de la Luxor.

Peste mări și țări, pradă zădărniciilor lumești, timpul începea să nu mai aibă răbdare.

Muzică de drum: