Ngorongoro

Tanzania, 2018

O lungă coloană de jeep-uri de safari se prelinge pe șoseaua care iese din Arucha, orașul aflat la poalele muntelui Kilimanjaro.

Cu toții ne îndreptăm spre parcurile naturale din inima Tanzaniei. Începem expediția spre Ngorongoro, craterul de vulcan aflat în patrimoniul mondial UNESCO.

Este cel mai mare crater vulcanic din lume care a rămas neacoperit de apă. Jackson, ghidul și șoferul nostru, de la agentia tanzaniană EasyTravel, ne explică toate regulile de safari. Vorbește o engleză de Oxford, este sigur de el, cu mult bun-simț, respectuos. Un excelent profesionist. După opt zile împreună, eram deja ca în familie.

Traseul Arucha-Karatu (satul de la marginea parcului) durează patru ore, cu oprire la un magazin de obiecte etnice, bijuterii, cafenea, restaurant, cu toate facilitățile de lux.

La începutul după-amiezei ajungem la hotel, în periferia orășelului Karatu, la patruzeci de minute cu mașina de intrarea în zona de conservare Ngorongoro. Ne descărcăm bagajele și pornim spre marele crater vulcanic.

Hotelul era amenajat cu mici bungalow-uri răspândite prin vegetația luxuriantă,

cu vedere la grădina de legume și zarzavaturi, unde se lucra în permanență.

Terasa camerei era de un confort impecabil, un loc ideal pentru cei care vor să scrie impresii după o zi de safari. Sau ca să citești. Aerul era înmiresmat de toate acele plante africane. Toate nuanțele de verde aveau propriul lor miros, ca și cum natura avea haine noi.

Din fericire, îmi adusesem de lucru de acasă, astfel că am profitat de ambianță.

Hotelul are propria sa fermă care îi furnizează ingredientele culinare, toate proaspete. Și micul dejun și cina se serveau afară, cu vedere la plantația de cafea.

Aici am descoperit ce este adevărata cafea, chiar după-amiaza când am ajuns. Gazdele ne-au pus cu noi un termos cu cafea caldă și ceșcuțe din ceramică (ca gustul cafelei să nu fie afectat), alături de pachetul de prânz.

Cafeaua era catifelată și fină, fără a fi prea tare, cu o aromă de ierburi proaspete.

Gustul cafelei se potrivea extraordinar de mult cu ambianța și cu mirosul vegetației din jur.

Șoseaua este asfaltată pe tot traseul până în parc. Ajungem la poarta rezervației, unde ne întâmpină babuinii, care nu au nici cea mai mică ezitare să sară în jeep-urile călătorilor care au lăsat geamul dat jos.

În birourile administrative, Jackson plătește taxa de intrare și ne dezmorțim distrându-ne de babuini. Drumul se continuă apoi prin pădure, pe coasta muntelui, pe un fel de pietriș de culoare cărămizie.

Coborâm spre crater pe un drumeag de un singur sens, pentru o singură mașină, plin de serpentine vertiginoase. De urcat înapoi, este un alt drumeag, tot cu sens unic. Ajunși jos, uităm complet de înălțimi. După o pauză de toaletă și de poze, ne îndreptăm spre fundul craterului.

Leopardul ne aștepta, cu aroganță studiată.

Leul se gândea la ale lui.

Este indicat să profiți de toaletă de câte ori se ivește ocazia, pentru că în rezervație este interzis să cobori din mașină. Aici este concentrată cea mai mare comunitate de prădători din toată Africa. Din fericire, punctele organizate de toaletă sunt deosebit de curate, cu absolut tot ce trebuie.

Craterul are o lărgime de nouăsprezece kilometri de la un capat la altul, dar pare infinit. Este brăzdat în toate direcțiile de poteci pe care circulă jeep-uri. Ne întâmpină, voioase și zglobii, păsările africane.

Primele animale pe care le vedem sunt zebrele, foarte prietenoase, care stau nemișcate pe marginea drumului și se uită.

Ca niște măgăruși, zice Jackson.

Au la ce se uita, pentru că suntem sute de mașini de safari aici în crater, răsfirate pe o arie de 264 de kilometri pătrți.

Jeep-ul este mare, comod, tavanul se deschide ca să putem sta în picioare să ne uităm prin acoperiș la animale, de la o înalțime sigură. Însă praful pătrunde peste tot.

La doar o oră după ce am ajuns în rezervație are loc prima întâlnire cu lumea bună.

Două leoaice stau tolănite în mijlocul drumului. Oprim lângă ele, dar nici nu se clintesc. Am stat așa câteva minute, timp în care ne-au ajuns cei care erau în urma noastră, iar ele s-au tras la umbra mașinii lor.

Ajungem la una dintre băltoace, unde lenevesc hipopotamii.

Mai încolo, descopăr că și hienelor le place să se scalde.

În zilele următoare, ne-au pus de la hotel prânzul la pachet și am stat la safari de dimineața de la 8 până seara la închiderea parcului (ora 18). Cel mai des ne întâlneam cu păsările de miriște, mai ales cu cea albastră, al cărei nume se termina cu ,,stalin”.

Șoferii comunicau între ei prin stație și se anunțau unde apar animale. Atunci toate mașinile porneau ca din pușcă în direcția respectivă. Ne opream, șoferul se strecura printre alte mașini cautând un loc cât mai bun ca să facem poze. Privești înmărmurit mișcările genuine ale vietăților, minute în șir.

Succesul unei expediții depinde în cea mai mare parte de șofer, de îndemânarea lui de a ajunge cât mai aproape de obiectiv. Contează, desigur, în ce măsură își dă el interesul să te apropie de obiectiv. Aici intervine elementul ,,tip”, la standardul impus în prealabil de agenție, deci știi exact ce sumă să pregătești. În acest safari, tariful a fost 25$ pe zi, care se împarte la numărul de pasageri din mașină.

Ne aflam acolo, în sălbăticie, zeci de mașini, sute de oameni într-o liniște desăvârșită, absolută. Animalele au ritmul lor de a ieși din toropeală, trebuie să fii pe fază. Struții au apărut spre sfârșitul după-amiezei să-și caute cina.

Însă marea întâlnire a acelei zile a fost cu rinocerul, unul dintre starurile rezervației. Era departe de drum și nu s-a arătat prea sociabil !

Moțatele, în schimb, sunt peste tot, scotocitoare și curioase.

Cooperarea plină de subînțelesuri dintre lei și bivoli mi-a stârnit curiozitatea.

Mi-a placut mult lumina din crater. Era o lumina familiară, asa cum mi-o imaginasem fără să o cunosc. Razele soarelui străluceau galbui estompat, vegetația și crestele din jur ofereau un decor discret, pamântul era acoperit cu un fel de ierburi de o culoare incertă, galben-verzui.

În zona de conservare din parcul natural (dar nu în craterul propriu-zis), guvernul tanzanian tolerează așezări de Maasai, cu condiția să nu intervină în mediul ambiant, însă nu le oferă protecție.

Ei se ocupă în principal cu creșterea animalelor, dar se implică și în servicii turistice, oferind tururi, prezentări, demonstrații etnice. Îi poți vedea pe marginea drumului, propunând spre vânzare mici obiecte și podoabe tipice.

Scenografia, actorii, decorul, gustul, mirosul. Totul în jur e neobișnuit și te extrage complet din realitate.

Însă întâlnirile cele mai spectaculoase, cu lei și elefanți, au avut loc abia în Serengeti, despre care voi scrie în curând !

Lectură de drum:

Karen Blixen, Din inima Africii

vezi și: Safari