Rătăcirile fetei nesăbuite

Gran Paradiso, 2017

Muntele ascunde taine greu de pătruns, care presupun o inițiere prealabilă.

Gran Paradiso se bucură de o reputație de masiv accesibil pentru începători (obișnuiți cu sportul), dar înseamnă, totuși, mai mult decât o drumeție banală.

Acces

Ca sa ajung la traseul de alpinism din parcul natural Gran Paradiso, pornind din Aosta, am schimbat două autobuze comode, unul normal și apoi, pe creste, altul mult mai mic care se putea cocoța pe serpentinele înguste, croite prin creierul munților.

Drumul cu autobuzele a fost, în sine, o frumoasă excursie, ideală pentru o zi de ieșire din oraș. M-aș fi mulțumit chiar numai cu atât.

Și la dus și la întors, am rugat șoferii să-mi indice stația dorită. Toată lumea e perfect bilingvă (franco-italiană), cu o lejeră preferință pentru o elegantissimă franceză.

Înălțime

Deși este un masiv respectabil de 4.061 metri, alpiniștii experimentați spun că, dintre toate piscurile de 4.000 metri, Gran Paradiso ar fi cel mai ușor de atins.

M-am încumetat să ajung doar până la 3.000 de metri. Cel mai greu segment mi s-a părut coborârea de la 3.000 la 2.000 de metri pe care am efectuat-o legată cu frânghie de un alpinist.

Refugiu

Ne-am rezervat cazarea cu multe luni înainte la cele două refugii unde am poposit în timpul drumeției.

Primul s-a aflat la jumătatea traseului, iar al doilea la capătul drumului practicabil, într-o fundătură, de unde fie începi un alt traseu, fie revii în lume.

Fiecare cabană e diferită, unele au câte o bibliotecă variată sau o selecție de vinuri excelentă, dar nu au apă caldă.

Toaleta e afară, la capătul prispei. Altele au apă caldă în schimbul unor jetoane pe care le cumperi la recepție.

Cina se servește la oră fixă, la mese organizate pe camere sau în comun, iar meniul este întotdeauna unic, cu mâncare gătită tradițional.

Unele refugii sunt mai exclusiviste, acceptă un număr restrâns de oaspeți, altele îi înghesuie ca să profite din plin de sezonul estival.

Fiind un grup de șase persoane, am rezervat peste tot cușete de șase paturi, câte trei pe fiecare parte, suprapuse.

Contemplare

Pe multe porțiuni cu pantă ușoară sau pe platouri, mă lăsam furată de peisajele solemne, ireale, ca în Caspar David Friedrich.

Alternativ, apare câte un segment în care nu-ți mai arde nici de făcut poze și nici de consemnat impresii, pur și simplu te întrebi dacă o să scapi teafăr dintre stânci.

Chiar dacă urcușul pare simplu, coborârea poate implica dificultăți neașteptate.

La peste 2.800 de metri, orice urmă de vegetație dispare și ai în fața ochilor doar un peisaj mineral, apocaliptic. Doar piatră și cer. Am ajuns la un ghețar chiar înainte de a atinge piscul La Grande Rousse, de 3000 de metri.

Pe traseu, ne-am oprit de preferință la cascade și ochiuri de apă, narcisistic de cristaline.

Întinse pășuni florale, ca niște parcele cultivate de zei, mărgineau potecile.

În acest masiv, în preajma zonelor locuite de fermieri, sunt produse, în serie limitată, vinuri pe bază de soiuri rare, care datează din antichitate. Se spune că aici s-ar fi cultivat cele mai înalte podgorii din lume.

Întâlniri

Alți excursioniști, chiar și atleți în antrenament care ne-au depășit cu viteza luminii, am văzut cam unul-doi la câteva ore. Vietățile întâlnite, – rar de tot – se rezumă la bivoli, vulturi și marmote.

Trecut

Întreaga zonă e un parc natural creat în 1922 în Valea Aosta, aproape de frontiera franceză.

În perimetrul acestui parc, într-unul din catunele care găzduiesc pensiuni izolate, și-a petrecut mai multe vacanțe suveranul pontif Ioan Paul II.

Mult timp, rezervația a fost doar terenul de vânătoare al regelui Vittore Emanuele II. Datorită preocupării sale, parcul este acum brăzdat de o rețea bogată de poteci și drumeaguri construite în acea vreme. Ca itinerar alpinistic, prima dată a fost parcurs în 1860 de câțiva turiști englezi. Tot prin acest masiv, trecea și vechiul traseu roman care făcea legătura cu Gallia.