Sigüenza, 2020
O catedrală mult prea mare pentru un oraș atât de mic, de numai patru mii patru sute de locuitori, la ce bun ? mă întreb.
S-au strâns multe averi în Sigüenza din 1124 încoace, când francezul Bernard d’Agen, recucerind cetatea de la mauri, a pus temelia catedralei ridicată după un plan cistercian pe ruinele unui lăcaș vizigot sau mozarab și ispravită în 1495.
Succedându-i, cărturarii perindați pe scaunele episcopale au știut cum să-i convingă pe suverani să le acorde mărinimia lor, așa că au tocmit cei mai iscusiți meșteșteri și artizani ca să desăvârșească opera închinată Sfintei Marii, ocrotitoarea cetății.
A rezultat un amestec de stiluri obișnuit pentru această regiune a Spaniei, dar nemaivăzut pentru călătorul de aiurea.
Roman, gotic, mudejar, plateresc, renascentist și baroc alternează și fuzionează dintr-un spațiu al edificiului într-altul, fiecare element al vizitei mă încântă cu un stil diferit, revelat pe măsură ce parcurgem, pe neobservate, lunga timpului cărare.
Fațada îmi dă impresia unei fortărețe cu turnuri zimțate pe margini, cu metereze, dar rozeta și ferestrele în stil romanic cu vitralii medievale îi atenuează un pic severitatea.
Din Turnul Cocosului, înălțat în secolul 14, la origine un turn de observație militar, se trimiteau mesaje codificate spre a fi recepționale în deal, la castel.
În interiorul de optzeci de metri lungime și treizeci și unu lățime, liniile sobre și naosul central inspiră mai mult putere decât credință, poate datorită amețitoarei înălțimi a bolților sprijinite pe stâlpi masivi compuși, fiecare, din câte un mănunchi de douăzeci de coloane subțiri, care despart cele trei naosuri.
Sunt obișnuită cu biserici care au un singur altar, dar aici sunt cinci, unul mai semeț ca altul, toate consfințite în secolul 12, însă terminate de echipe succesive de meșteșugari pe durata mai multor generații.
Vastul interior găzduia în evul mediu dependințele monastice în care locuiau călugării a căror principală ocupație era copierea și traducerea de manuscrise vechi din arabă și ebraică în latină. În claustru e ascunsă cea mai veche capelă din catedrală, San Valero.
În capela Bunei-Vestiri sunt suprapuși, ca decor, pilaștri renascentiști, arabescuri și figuri geometrice mudejar segmentate de arcuri gotice, însă, spre deosebire de această împodobire opulentă, capela din deambulatoriu, chiar dacă deține propria ei sacristie, mai mică decât cea principală, adăpostește discret una dintre operele de artă cele mai valoroase,
un Christ de lemn denumit al Misericordiei din secolul 16. Știam că în toate așezămintele este amenajată doar o singură sacristie, aici sunt două, și tot două amvoane de alabastru, unul gotic, altul renascentist.
Toate catedralele din evul mediu erau orânduite sub protecția unui sfânt ale cărui relicve le și păstrau la loc de cinste.
De aceea, Bernard d’Agen le-a adus din Aquitainia pe cele ale martirei Wilgefortis din secolul 4, depuse într-un prețios mausoleu, măiastră împletire de arhitectură, sculptură și pictură, într-o urnă de argint protejată de un grilaj de fier în partea superioară a monumentului.
Aflăm mai multe despre Sfânta Wilgefortis în altarul conceput de Covarrubias din marmură galbenă și roșie, ca un retablu, având în nișa centrală panouri pictate relatând viața cuvioasei și a celor opt surori ale sale născute, conform legendei, în aceeași zi. La ea vin dintotdeauna să se roage femeile cu mariaj nefericit și care doresc să fie eliberate de povara căsătoriei.
Poarta de porfir din secolul 16 dă acces în claustrul din marmură multicoloră, în stil gotic, înconjurat de capele în stil plateresc.
Expoziția din sala capitulară prezintă cărți, manuscrise, tapiserii flamande din 1668 cu teme mitologice, dar ca să vedem toate comorile artistice trebuie să vizităm și muzeul de artă sacră deschis în altă aripă a catedralei.
Opera principală se găsește în Capela Doncel și a familiei sale, cumpărată de la o altă familie nobiliară pentru a amenaja sepulcrul lui Doncel, titlu însemnând un fel de paj-cavaler în slujba casei regale.
Monumentul a fost comandat de Isabella Catolica pentru tânărul demoazel favorit, căzut în bătălie în 1486.
Executat în alabastru, înfățișat sprijinit în cot, se pare că, la capitolul monumente funerare, este prima reprezentare a unui personaj masculin citind. Crucea Sfântului Iacob pe piept îi indică apartenența la ordinul lui Santiago, iar fața lui tristă și resemnată, privirea adâncită în lectura unei cărti lumești, pentru că, la cele religioase, poziția corpului este diferită, îl îndeamnă pe călător să-l privească într-o tăcere netulburată nici măcar de gânduri.
ore de drum 