Cu cântec

Mechelen/Malines, 2022

Prima dată când am văzut sau am crezut eu că văd Malines (în franceză) sau Mechelen (în flamandă) făcusem autostopul de la Bruxelles și cetățeanul care ne-a luat, pe colega de cameră și pe mine, ne-a lăsat la o răscruce, iar noi a trebuit să mergem pe jos până la așezarea cea mai apropiată care s-a întâmplat să fie Mechelen, am intrat în primul bar, unde se aflau câțiva aflători în treabă, și am întrebat cu un aer firesc în ce oraș ne găsim ?

După momentul de consternare al interlocutorilor, am primit informația, ne-am bucurat că am ajuns într-un loc istoric și am pornit să explorăm ceea ce credeam noi că e centrul, fără internet, fără ghiduri de călătorie, doar cu mult entuziasm.

Ne îndreptam, de fapt, spre Amsterdam, iar stilul acesta de călătorie urma să mă marcheze pentru totdeauna, am rămas cu o senzație de stinghereală să cunosc dinainte cu precizie destinația, fără posibilitatea de a mă abate din drum.

Nici a doua oară nu pot să mă laud că am văzut urbea cum se cuvine, dar am făcut totuși un popas de pe-o zi pe alta.

Copleșitoarea istorie a cetății nu se lasă deslușită într-un sejur atât de scurt, pentru că personajele care-și au obârșia aici sau care și-au legat destinul de al acestei cetăți sunt memorabile.

La o primă împărțire a teritoriului flamand, în 870, așezarea creștinată de călugărul Rombaut în secolul 7 îi aparținea deja cu acte în regulă lui Carol Magnul, unificatorul Europei occidentale.

Sub Carol Temerarul, senioria a prosperat discret în liniștea catifelată ce definește Țările de Jos, iar Margareta de Austria, mătușa unui alt Carol la fel de ambițios, avea să joace cel mai important rol.

Ceea ce vedem astăzi datează de după isprăvile spaniolilor care, în 1572, când s-au năpustit spre nord cu pretențiile lor de expansiune, au jefuit orașul și au distrus tot ce se putea.

După căderea lui Napoleon, urbea este anexată regatului Țărilor de Jos și, de atunci, se vorbește doar flamanda, ușor diferită de neerlandeza vecinilor aflați la șaizeci de kilometri mai sus pe hartă.

Piața mare îmi evocă cele mai importante evenimente pe care le văd reflectate în actuala primărie, în fosta primărie astăzi poșta, în palatul Margaretei de Austria azi tribunal, în vechea hală de țesături cu mascota sa, un personaj chefliu care e azvârlit în sus pe un cearșaf.

Multe din instituțiile religioase s-au laicizat, bisericile au devenit hoteluri și mănăstirile teatre.

Pe chei, în vechiul port comercial, ancorau în Evul Mediu vapoare încărcate de cereale.

Mechelen deținea drept de exclusivitate asupra descărcării, depozitării și al desfacerii ovăzului în toată regiunea.

Vreme de trei zile pe an, întreaga cetate participă la acest eveniment internațional aducător de belșug, ca dovadă cele trei palate ale negustorilor împodobite cu basoreliefuri pline de tâlc,

Sfântul Iosif, Necuratul și Paradisul.

Tot aici se pripășise și piața de pește gonită din satul vecin pe motiv de mirosuri nedorite.

Dar să nu vorbim despre insalubritate într-o capitală a curățeniei, trăsătură definitorie căpătată în virtutea instalării, la periferie, a unei manufacturi regale specializată în curățarea vechilor tapiserii, ai cărei clienți sunt Luvrul, Prado și Metropolitan of NY, ca să nu mai pomenim rezidențele princiare.

Cea mai celebră familie pe care o cunosc în oraș e van Beethoven, bunicul compozitorului, Louis, era născut aici.

Avându-l pe Ludwig drept descendent, să ne mirăm că Mechelen a devenit o capitală mondială a notelor muzicale ?

Orașul face parte din obiectivul transnațional UNESCO al carillonului, al turnulețelor în(cântătoare), alături de alte treizeci și două localizate în Belgia.

Clopotnița catedralei, de la înălțimea de nouăzeci și șapte de metri, adăpostește două din cele șase cadriluri citadine, cu câte patruzeci și nouă de clopote fiecare, printre cele mai mari și grele din lume.

Faimoasa școala regală de carillon activează în Mechelen de peste o sută de ani.

Micile refrene care ne asezonează plimbările cu un strop de antren sunt produse de carillon sau cadril, un grup de patru clopote amenajat în vârful clopotniței,

acordate și acționate cu ajutorul unei claviaturi sau cu un mecanism de ceasornic, cunoscut încă din secolul 12, dar răspândit mai ales între secolele 16-18 în Franța și Țările de Jos.

La cadrilul tradițional cu acționare mecanică, cele patru clopote sunt manevrate de o singură persoană, iar aici, în Mechelen, el răsună de opt ori pe oră.

UNESCO a recunoscut unicitatea culturii cadrilului în Belgia și în nordul Franței în scopul protecției Patrimoniului cultural imaterial al omenirii.

Să ciulim urechea.