Cancanuri

Cannes, 2021

Doamne și domni cu papion, rochie lungă și ecuson se îndreaptă hotărâți într-o singură direcție, spre Palat. Soarele încă n-a apus, dar simți briza înserării. Așa începe scurtul moment pe care l-am petrecut în tumultul festivalului de film care anul acesta a fost aerisit, deși canicular.

M-am plimbat pe străzi, m-am fofilat până la covorul roșu,

am admirat ținute vestimentare și am vânat rumori.

Am privit la curioșii care așteptau răbdători dincolo de gardurile de protecție din preajma hotelurilor unde sunt cazate starurile,

în speranta de a ochi vreuna în hol,

pe terasă ori la ieșire.

Pe firul apei erau improvizate săli de protocol sau ateliere

și, nu doar pentru festival, ci pe toată durata verii,

o bibliotecă gratuită pentru însetații de lectură.

Șarmantul și lăudabilul muzeu de artă al urbei, gazda primelor ediții festivaliere, fusese rechiziționat pentru una din secțiuni.

Perfect integrată pe orizontul maritim, a poposit pentru magnificul eveniment sculptura în fir metalic Together, de Lorenzo Quinn, fiul marelui actor.

Actualmente sculptor stabilit la Barcelona, și-a împrumutat opera câteva zile ca să-și promoveze colecția de bijuterii pe care o va lansa în curând.

Doar trecând prin detectorul de metale, fără coadă, am ajuns până în apropierea fotojurnaliștilor elegantissimi acreditați pe covorul roșu.

Am urmărit aici, tot schimbând locul pe măsură ce lumea se rărea, defilarea câtorva zeci de persoane

dintre care am recunoscut doar patru, anunțați cu surle și tobe.

Issabelle Huppert, care m-a fascinat în La Cérémonie,

a urcat treptele sictirită, cu o figură impenetrabilă, cu ochelari negri de depresie, ca și cum ar fi venit cu de-a sila.

Am așteptat cu nerăbdare să apară echipa lui Ozon, pentru care am o slăbiciune.

Iată-l mai întâi pe André Dussolier, cu dezinvoltura celui pentru care covorul roșu e rutină, actor pe care l-am admirat în filmul lui Eric Rohmer în care juca rolul unui avocat hărțuit de o domnișoară care pusese ochii pe el în vederea căsătoriei.

După câteva clipe, Sophie Marceau, sprințară, zvăpăiată, în pași de dans, băgându-se poznașă în cadrul te miri cui își facea selfie, însoțită de chipeșul regizor François Ozon, din a cărui filmografie m-am lăsat sedusă de Franz.

Gaumont și alte case mari de producție si-au adus propriul laborator de testare, asa că toate starurile se îmbrățișau fără fasoane cu toată lumea.

Cannes-ul are reputația de festival bunkerizat, din cauza proiecțiilor programate în săli ascunse și obscure unde chiar și profesioniștii acreditați trebuiau să îndeplinească o sumă de formalități plicticoase pentru acces.

Organzatorii se tot chinuie să demonstreze că nu e așa, dar abia la această ediție au reușit, cu chiu cu vai, să inaugureze Spațiul Miramar, cu o capacitate 422 locuri, care a costat un million și jumătate de euro, dintre care 650.000 donați de o persoană privată.

O altă mare deficiență a gazdelor, spune presa, este infracționalitatea stradală, în care cel mai râvnit obiect se pare ca ar fi telefoanele, ziua în amiaza mare.

Am mai observat că, spre deosebire de alte stațiuni de pe țărmul Mediteranei și în pofida faimei, curățenia orașului e destul de neglijată. Iar apa mării, așa cum am constatat, rareori o vezi curată, afirmă localnicii cu năduf, pentru că numeroasele ambarcațiuni ancorate în scenograficul golf își aruncă apele reziduale care sunt purtate la mal de curenți.

Însă aici, pe unul dintre cele mai frumoase bulevarde din lume, odată ce ajungi, n-ai vrea să pleci prea curând.

Muzică de drum: