De la Pasolini la 007

Matera, 2019

Doar pășind pe străzile pietruite, cu denivelări, am înțeles de ce Pier Paolo Pasolini a ales să filmeze aici Il Vangelo secondo Matteo (1964).

Mai târziu, și Francesco Rosi s-a oprit la Matera ca să realizeze, în 1979, o producție din acelasi registru.

La fel, și Mel Gibson s-a lăsat fermecat de scenografia biblică și a turnat, tot aici, Patimile lui Hristos (2004). Iar după ce Morgan Freeman a făcut o mare publicitate orașului la filmările cu Ben-Hur (2016), turismul de masă a luat proporții epopeice.

Legăturile cinematografice nu se opresc aici.

Foarte aproape de Matera, cinefilii zeloși fac un pelerinaj până la Bernalda, satul de baștină al lui Coppola, unde clanul a renovat un palat transformându-l în hotel.

Întreaga provincie Basilicata își datorează faima cinematografului, cum ne demonstrează una dintre cele mai de succes producții italiene, Basilicata Coast to Coast (2010) în care patru amici traversează regiunea pe jos, de la vest la est, între două mări, Tireniană și Ioniană, ca să ajungă la un festival de muzică.

Pe cărarile sinuoase ale cetății, aflându-mă în căutarea lui Pasolini și a personajelor sale, mi se pregătise încă o surpriză.

Pe neașteptate, am nimerit în spațiul unde aveau loc filmari ale noului 007,

motiv din care străzi întregi fuseseră închise pentru ca tehnicienii să-și poată desfășura echipamentele de rigoare.

Am izbutit, prin largi ocoluri, să ajung în zone urbane atemporale. Ca și Petra în Iordania sau Alep în Siria, Matera a fost consemnată printre cele mai vechi așezări umane locuite neîntrerupt încă din paleolitic.

Am petrecut aici două jumătăți de zi și o noapte, rătăcind printr-o experiență intelectuală și spirituală cu provocări nebănuite și nesperate.

Pasaje înguste cu interminabile șiruri de trepte care urcă și coboară îmi trezesc curiozitatea de a iscodi ascunzișurile de medină ispititoare.

Pătrund, ca pe un fel de scenă, în decorul atât de cunoscut din filmul lui Pasolini. Evanghelia după Matei a fost prima, din cele patru, consemnată în scris, iar regizorul a dorit să rămâna fidel textului.

Imaginea desfășurată pe muzică de Bach, Prokofiev, Mozart a luat prin surprindere publicul anilor 60.

Printre ramuri de smochin sălbatici care răzbat dintre stânci, deslușesc neliniștea cadrelor, nesiguranța sofisticată a mișcărilor camerei care ezită filmând scene șovăitoare, dar ne fixează, reglată cu o precizie geometrică, atunci când scenele sunt de o fermitate irevocabilă.

Îndoiala și certitudinea au solemnitatea rară și răscolitoare care mă absorbiseră în romanul Judas al lui amos Oz, imaginat într-un Ierusalim la fel de poetic, însă real.

Pasolini prospectase deja în amănunt Orientul Mijlociu pe care l-a găsit prea evoluat. Locurile sfinte se modernizaseră, de aceea a căutat o regiune care era, în acea vreme, înapoiată. S-a întors, cu tandrețe și timiditate, în Basilicata genuină. Peisajul și urbanizarea nu s-au schimbat prea mult de atunci, ținând cont că centrul orașului a devenit între timp monument UNESCO și nu au avut voie să se atingă de el, iar localnicii au fost instalați, încă din anii 50, în cartiere noi, la periferie.

La Pasolini nu sunt multe vorbe, totul se transmite prin expresivitatea chipurilor, sunete din natură, muzică, elemente de peisaj. Intensificarea mistică a emoțiilor o receptez prin imagini.